Există zile în calendar care par să fi fost așezate una lângă alta din întâmplare, dar care, privite cu puțină atenție, spun împreună o poveste despre oameni.
1 octombrie este, în același timp, Ziua Internațională a Muzicii, Ziua Internațională a Cafelei, Ziua Internațională a Persoanelor Vârstnice și, în tradiția românească, Ziua Scafandrului Român. Patru aniversări aparent fără legătură, patru lumi diferite, de la sala de concert la masa din bucătărie, de la memoria celor care au traversat deceniile până la tăcerea de sub luciul Mării Negre.
Poate că tocmai această neașteptată alăturare face din 1 octombrie o zi aparte
Totul începe cu muzica, pentru că înainte de a învăța să scrie, omul a învățat să cânte, iar înainte de a-și explica lumea prin cuvinte a încercat să o ordoneze prin ritm, repetiție și sunet. Ziua Internațională a Muzicii a fost instituită în 1975, la inițiativa Consiliului Internațional al Muzicii, după o rezoluție adoptată la Lausanne în 1973, iar prima ediție a avut loc la 1 octombrie 1975. Ideea îi aparținea lui Yehudi Menuhin, celebrul violonist care conducea atunci Consiliul Internațional al Muzicii, împreună cu Boris Yarustowski, iar scopul nu era doar acela de a celebra muzica, ci de a o transforma într-un spațiu al întâlnirii dintre oameni și culturi.
În scrisoarea prin care era anunțată prima Zi Internațională a Muzicii, Menuhin vorbea despre promovarea artei muzicale în toate straturile societății, despre schimbul de experiențe culturale și despre idealurile de pace și prietenie între popoare. Muzica trebuia să iasă din sălile consacrate și să ajungă în piețe, parcuri, școli, universități, biserici, fabrici și spații în aer liber. Era, în fond, o idee simplă și profundă: muzica nu aparține unei elite și nici unei singure culturi, pentru că fiecare popor își poartă memoria și identitatea și prin sunet.
Iar după muzică vine, aproape firesc, cafeaua
Pentru că dacă muzica adună oamenii într-un spațiu comun al emoției, cafeaua îi adună în jurul unei mese. Are propriul ei ritual, propriul timp și aproape propria ei geografie sentimentală: dimineața grăbită, întâlnirea cu un prieten, conversația care începe cu o întrebare simplă și ajunge, uneori, la lucrurile importante, ziarul deschis lângă ceașcă, cafeneaua în care generații întregi au discutat despre literatură, politică, artă sau pur și simplu despre viață.
Ziua Internațională a Cafelei, în forma sa oficială globală, este legată de 1 octombrie 2015, când Organizația Internațională a Cafelei a organizat prima celebrare oficială, după ce statele membre conveniseră în 2014 asupra unei zile comune pentru cafea. Evenimentul nu a fost gândit doar ca o sărbătoare a băuturii, ci și ca o recunoaștere a întregului drum pe care îl face cafeaua, de la planta cultivată de fermier până la ceașca din fața consumatorului.
Și aici există o poveste care merită spusă, pentru că în spatele unei cești de cafea se află o lume mult mai mare decât pare: agricultori, recoltatori, procesatori, comercianți, prăjitori, barista și milioane de oameni ale căror existențe depind de această cultură. Organizația Internațională a Cafelei vorbește tocmai despre această călătorie „de la fermă la ceașcă” și despre necesitatea de a recunoaște oamenii care fac posibilă fiecare cafea băută în fiecare dimineață.
Apoi, aproape fără să ne dăm seama, cafeaua ne duce către timp
Pentru că fiecare cafea băută dimineața înseamnă încă o zi, iar fiecare zi adăugată vieții ne apropie de ceea ce Organizația Națiunilor Unite numește Ziua Internațională a Persoanelor Vârstnice, celebrată la 1 octombrie. Adunarea Generală a ONU a desemnat această zi prin Rezoluția 45/106, adoptată la 14 decembrie 1990, iar prima celebrare a avut loc în 1991.
Este poate cea mai profundă dintre cele patru zile, pentru că nu vorbește despre un obiect, o artă sau o profesie, ci despre timpul adunat într-o viață de om.
Bătrânețea nu este doar o cifră înscrisă într-un document, ci suma unor dimineți, a unor drumuri, a unor iubiri, a unor războaie și păci, a unor meserii, a unor copii crescuți, a unor case construite și a unor lumi care au dispărut fără să lase întotdeauna urme vizibile. În 1991, ONU a adoptat și Principiile Națiunilor Unite pentru Persoanele Vârstnice, axate asupra independenței, participării, îngrijirii, autorealizării și demnității.
Iar cifrele arată că problema nu aparține unei lumi îndepărtate. Potrivit ONU, populația de 65 de ani și peste a crescut de la aproximativ 260 de milioane în 1980 la 761 de milioane în 2021, iar proporția populației vârstnice este proiectată să continue să crească în deceniile următoare.
Poate că aici se află și legătura secretă dintre muzică și oamenii vârstnici: memoria. O melodie poate readuce într-o clipă o casă care nu mai există, un om care a plecat, o vară din tinerețe, o voce uitată sau o fotografie pe care nu mai știm unde am pus-o. Iar uneori mirosul cafelei are aceeași putere, pentru că memoria nu locuiește numai în arhive, ci și în lucrurile aparent mărunte ale vieții.
Și când ai impresia că această zi nu mai poate coborî decât în profunzimea memoriei, calendarul ne duce, în cazul României, sub apă.
La 1 octombrie 1976 era înființat Centrul de Scafandri al Marinei Militare Române, pe structura Grupului 279 Scafandri, constituit în 1967. Din această tradiție s-a dezvoltat una dintre cele mai spectaculoase specializări tehnice și militare românești, iar scafandrii români au ajuns să lucreze în condiții extreme, în cercetare, intervenție, operațiuni militare și lucrări subacvatice.
Istoria lor este legată în mod special de comandorul Constantin Scarlat, considerat întemeietor al scufundărilor române moderne. Cercetător și cadru militar al Marinei Militare Române, Scarlat a inițiat scufundarea autonomă cu aparat autonom de respirat sub apă și a contribuit la constituirea primei unități de scafandri din Marina Militară Română, în 1967, precum și la dezvoltarea cercetării subacvatice. Lui îi este atribuită și realizarea primei hărți a reliefului submarin și a resurselor platoului continental al Mării Negre.
Performanțele aveau să depășească însă cu mult ceea ce însemna simpla explorare a mării. În anii 1980, scafandrii români au realizat scufundări în saturație la adâncimi de 301 și 350 de metri, iar în 1984 au atins 500 de metri, record național de adâncime prin scufundare în saturație, realizată în perioada 25 septembrie–9 octombrie.
Există însă o precizare importantă pentru calendarul de astăzi, Ziua Scafandrului Român nu mai este celebrată oficial la 1 octombrie. Începând din 2016, cu avizul Serviciului Istoric al Armatei, Ziua Aniversară a Centrului 39 Scafandri, Ziua Scafandrilor Militari și Ziua Scafandrului Român au fost mutate la 15 noiembrie. Data de 1 octombrie rămâne însă legată istoric de înființarea Centrului de Scafandri în 1976.
Patru lumi, așadar, care nu sunt chiar atât de departe una de alta
Și poate că tocmai această coborâre de la muzică spre cafea, de la cafea spre memorie și de la memorie spre adâncurile mării dă sens zilei de 1 octombrie: muzica este ceea ce omul lasă să se audă, cafeaua este ceea ce îl așază pentru câteva clipe împreună cu ceilalți, bătrânețea este ceea ce timpul scrie în el, iar scufundarea este ceea ce îl face să caute, dincolo de suprafață, ceea ce nu se vede imediat.
Patru lumi, așadar, care nu sunt chiar atât de departe una de alta. O vioară, o ceașcă de cafea, mâna unui om în vârstă și masca unui scafandru spun, fiecare în felul său, aceeași poveste: omul nu trăiește numai la suprafața timpului; ascultă, își amintește, se întâlnește cu ceilalți și, atunci când are curajul, coboară spre adâncimile în care se află lucrurile pe care nu le poate vedea din prima privire.
Iar poate că aceasta este cea mai frumoasă definiție pentru 1 octombrie. O zi în care lumea începe prin a asculta, continuă prin a împărți o cafea, își întoarce privirea către cei care au adunat în ei o viață întreagă și sfârșește, simbolic, în tăcerea mării, acolo unde omul trebuie să învețe din nou să respire.
