70 de ani de la moartea lui Dimitrie Gusti

La 30 octombrie 1955 trecea la cele veșnice unul dintre cei mai importanți savanți români, Dimitrie Gusti, o personalitate care a rămas în memoria colectivă nu doar pentru contribuțiile sale științifice, ci mai ales ca întemeietor al Muzeului Satului din București și ca inițiator al celebrelor campanii monografice realizate în perioada 1925-1948, în satele românești. A fost filosof, etnolog, sociolog și estetician român, membru al Academiei Române din 1919, profesor la universitățile din Iași și București, ministrul instrucțiunii publice, cultelor și artelor și președintele Academiei Române în perioada 1944-1946. Este considerat creatorul sociologiei românești și recunoscut drept cel care a instituționalizat pentru prima oară în lume cercetarea sociologică, îmbinată cu acțiunea socială practică și cu pedagogia socială.

Dimitrie Gusti este unul dintre cărturarii cu o activitate practică şi teoretică de rezonanţă europeană. Dintre personalităţile interbelice româneşti s-a bucurat, fără îndoială, de cea mai mare atenţie din partea exegezei autohtone. Gusti a realizat că niciun progres nu este posibil fără conservarea valorilor, iar fără progres, orice conservare nu îşi atinge scopul. Acest lucru l-a avut în vedere, atunci când, împreună cu Henry Stahl şi Victor Ion Popa, a pus bazele Muzeului Satului din Bucureşti.

Plecând de la sistemul său sociologic, Dimitrie Gusti a fundamentat metoda monografică de abordare multidisciplinară, cu ajutorul unor echipe de specialişti în domeniile ştiinţelor sociale prin care, pentru prima dată în lume, erau asociate cercetarea sociologică, acţiunea socială şi pedagogia socială.

De numele său se leagă şi apariţia, între anii 1938 şi 1943, a patru din cele şase volume ale unei lucrări unice: „Enciclopedia României”.

Scurte date biografice

Dimitrie Gusti s-a născut la Iași, ca fiu al Nataliei (n. Gatovski) și al lui Ștefan Gusti. Și-a petrecut copilăria, la Gropnița, unde părinții aveau o moșie, și Iași.

De la vârsta de șase ani până în 1898 a urmat școala primară, la internatul „Caracaș” și liceul la „Institutele Unite” din Iași. Între 1898 și 1899 frecventează Universitatea din Iași, la Facultatea de Litere, Drept și Științe. În 1899 s-a mutat la Universitatea „Friedrich Wilhelm” (Friedrich-Wilhelms-Universität) din Berlin, iar din 1900 în Leipzig, unde i-a avut ca profesori pe Wilhelm Wundt, Paul Barth și Karl Bücher. Obține distincția „Doctor în filosofie” cu disertația Egoismus und Altruismus. Zur soziologischen Motivation des praktischen Wollens.

În 1908, interesat de diverse discipline, s-a întors la Berlin, unde a studiat sociologia cu Georg Simmel, Ferdinand Tönnies, Leopold von Wiese și Max Weber, filozofia cu Friedrich Paulsen și jurisprudența cu Franz von Liszt și Rudolf Stammler. În 1908 s-a dus la sociologul Émile Durkheim la Paris și, de asemenea, a fost interesat de autori englezi, precum Herbert Spencer.

În 1910 devine profesor la Universitatea din Iași, unde a predat etica și sociologia la Catedra de Istorie a Filosofiei Grecești, Etică și Sociologie din cadrul Facultății de Litere și Filosofie. În 1920 se transferă la Universitatea din București, la catedra de Sociologie, Etică și Estetică a Facultății de Litere, de unde a fost pensionat abuziv în 1947. S-a preocupat de evoluția învățământului sociologic și etic din școlile secundare, fiind fondator al școlii sociologice bucureștene.

A inițiat și îndrumat acțiunea de cercetare monografică a satelor din România (1925 – 1948). A obținut legiferarea serviciului social (1939), prin care se instituționaliza, pentru prima oară în lume, cercetarea sociologică, îmbinată cu acțiunea socială practică și cu pedagogia socială.

A fondat și condus Asociația pentru Știința și Reforma Socială (1919 – 1921), Institutul Social Român (1921 – 1939, 1944-1948), Institutul de Științe Sociale al României (1939 – 1944), Consiliul Național de Cercetări Științifice(1947 – 1948). A creat, împreună cu Victor Ion Popa, H. H. Stahl și G. Focșa, Muzeul Satului (1936). A militat pentru înființarea de cămine culturale la sate şi școli superioare țărănești pe regiuni. A fost fondatorul școlii sociologice (monografice) de la București, a conceput sociologia ca o „știință a națiunii”. A realizat chestionarele sociologice făcând cercetări în comunele Goicea Mare și Cornova.

A fost ministru al Instrucțiunii Publice, Cultelor şi Artelor în 1932, 1932–1933, 1933. Prin legea serviciului social din 1939, a reușit să legifereze pentru prima oară în lume cercetarea sociologică, îmbinată cu acțiunea socială practică şi cu pedagogia socială. A fondat şi a condus Asociația pentru Știința şi Reforma Socială (1919–1921), Institutul Social-Român (1921–1939, 1944–1948), Institutul de Științe Sociale al României (1939–1944), Consiliul Național de Cercetări Științifice (1947–1948). A fost directorul general al Fundației Culturale Regale „Principele Carol” și primul președinte al Casei Autonome a Monopolurilor Regatului României.

În domeniul literar-științific, Gusti a înființat și a condus revistele „Arhiva pentru știința și reforma socială” (1919 – 1943) și „Sociologie românească” (1936 – 1944).

Odată cu regimul antonescian, când a fost suprimată mișcarea legionară, Dimitrie Gusti și-a continuat activitatea la Universitatea București, dar munca sociologică practic a fost schimbată în discuții la nivel de catedră și la editarea revistei „Sociologie Românească”. A fost ales Președinte al Academiei Române în 1944, semn că se bucura încă de aprecieri favorabile. De asemenea Dimitrie Gusti( directorul Serviciului Social Român) în perioada monarhică a colaborat cu Fundația Regală Principele Carol pentru a ridica satul românesc prin intermediul specialiștilor. Preconizând transformarea celor 15.200 de sate românești existente în 1935 într-un răstimp de patru ani, prin intermediul echipelor studențești și a căminelor culturale.

După invadarea și ocuparea României de către Armata Roșie (la 23 august 1944), Partidul Comunist din România a încercat, în zadar, să-l câștige pe Gusti de partea sa, cu oferte de colaborare; cu toate acestea, Dimitrie Gusti a devenit membru al ARLUS și a fost invitat în Uniunea Sovietică pentru a participa la ceremonii oficiale.

Momentul de rupere a relațiilor prietenoase avute cu conducerea țării a fost 23 august 1944, o dată cu instaurarea comunismului în România. A fost dat afară de la Universitate, iar sociologia a fost scoasă din planul de învățământ. A fost eliminat din Academie și reușește să-și păstreze casa datorită faptului că a apelat la Miron Constantinescu, fost student al lui, dar se teme că într-o bună zi va fi invitat să o părăsească.

Gusti a fost membru al unei loji masonice din Iași.

Plecând de la sistemul său, a fundamentat metoda monografică, metodă ce presupune abordarea simultană, multidisciplinară a subiectului pe cadre și manifestări, folosind echipe de specialiști din domeniul științelor sociale, medici, ingineri, agronomi, învățători etc.

A fost decorat cu Semnul Onorific „Răsplata Muncii pentru 25 ani în Serviciul Statului”, la 13 octombrie 1941.

Surse: Academia Română: „Dimitrie Gusti – sociolog, filosof şi estetician”, https://acad.ro/acad_membri/membri/Dimitrie_Gusti.html; TVR Internațional emisiunea „Povestea Lui Dimitrie Gusti”, 31 iulie 2014; foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Gusti.