80 de ani de la moartea primul ofițer evreu al României loial Coroanei 

Pe 18 iulie 1946 se stingea la București, la vârsta de 92 de ani, colonelul Mauriciu Brociner. Dincolo de datele biografice reci, acest nume marchează un punct de cotitură în istoria modernă a României: trecerea de la excludere la recunoașterea meritului militar indiferent de confesiune. Astăzi, la opt decenii de la moartea sa, figura lui Brociner rămâne legată de momentul în care un drapel românesc, înfipt pe o redută otomană, a forțat schimbarea legislației privind cetățenia.

Biografie 

Mauriciu Brociner a aparținut primei generații de evrei care a beneficiat, din copilărie, de avantajele statului român modern. Născut la 15 iulie 1855 la Iași, el s-a remarcat, alături de frații săi, Iosif, Marco și Andrei, ca un reprezentant al comunității evreiești din România. Veteran al Războiului de Independență, funcționar al Casei Civile a Regelui și, în fine, pensionar al Casei Regale, Mauriciu Brociner ilustrează, probabil, cel mai interesant exemplu de integrare a românilor de origine evreiască în sferele înalte ale societății din Vechiul Regat.

Frații  Brociner  proveneau  dintr-o  familie  cu  origini  în  Galiția  și Moldova, înrudită cu numeroase personalități ale comunităților evreiești din Europa. Tatăl lor, arendașul Idel Ber Brociner, era haskalist (susținător al ideilor Haskala, „Iluminismul evreiesc”), încurajându-și fiii să urmeze studii superioare. Astfel, Mauriciu Brociner, care absolvise liceul la Cernăuți, a urmat Academia de Studii Comerciale din Viena. Revenind în țară, la 19 ani s-a înrolat voluntar în Armata Română, ca soldat, la 15 noiembrie 1874. A îndeplinit stagiul militar la Craiova, în cadrul Regimentului 8 Linie. La 15 mai 1875, a fost avansat caporal, iar, la 28 ianuarie 1877, sergent. În acest timp, l-a ajutat pe tatăl său, care se stabilise la Galați, în activități comerciale.

La momentul declarării războiului față de Imperiul Otoman, în aprilie 1877, Mauriciu Brociner a fost unul dintre cei aproape o mie de evrei înrolați în Războiul de Independență. Îndeplinind stagiul militar în cadrul Regimentului 8 Linie, el a fost primul dintre soldații evrei care, în urma unui examen susținut înaintea plecării pe front, a fost ridicat la gradul de sublocotenent, la 15 iulie 1877. Căpătând renumele de „erou” al „bătăliei de  la  Grivița”,  Mauriciu  Brociner  a  fost  decorat  cu  Ordinul  „Steaua României” în grad de cavaler, citat prin ordin de zi al Marelui Cartier General (9 septembrie 1877), iar, după revizuirea Constituției în 1879, a primit cetățenia română, împreună cu ceilalți veterani români de origine evreiască. La 27 martie 1879, a fost trecut în rezerva Armatei Române.

După război, Mauriciu Brociner a lucrat ca impiegat de cancelarie la oficiul vamal din Galați și funcționar la Ministerul de Război. În anul 1882 Mauriciu Brociner a intrat în serviciul Curții Regale, îndeplinind diverse funcții pe lângă  Mareșalatul Palatului (de exemplu, cea de casier). Ca rezervist, a fost înaintat locotenent, la 16 martie 1883; căpitan, la 10 mai 1886; maior, la 8 aprilie 1896; locotenent-colonel, la 10 mai 1906, cu ocazia serbărilor Jubileului de 40 de ani de domnie a regelui Carol I; și, în fine, colonel, la 10 mai 1913. La 30 decembrie 1907, la propunerea lui Louis Basset, administratorul Curții Regale, regele Carol I l-a numit pe Brociner director („șef”) al Serviciului Palatului și al Mareșalatului Curții Regale.

După moartea regelui Carol I, în anul 1914, Brociner a fost păstrat la curtea regelui Ferdinand ca director al Serviciului Palatului și a lucrat în serviciul direct al reginei Elisabeta. Vechi funcționar al Curții, Brociner se bucura deja de un renume în rândul comunității evreiești. G. T. Kirileanu, angajat al Cancelariei Regale și bibliotecarul Palatului, consemna cum, recomandându-se ca „bibliotecar al regelui” pe lângă un evreu în timpul unei deplasări în țară, a primit, prompt, comentariul: „Va să zică vă cunoașteți cu dl. Brociner”. Tot Kirileanu consemnează atmosfera de la Curte în anii neutralității, când au existat dispute între membrii personalului Casei Regale pe seama opiniilor privind conflagrația europeană. Brociner, care de mulți ani își exprimase deja opinia proastă despre „transilvănenii” care „se vâră peste tot” și „sunt prefăcuți”, s-a afirmat ca un partizan al eliberării Basarabiei (deci, al alianței cu Puterile Centrale, contra Rusiei). Cele mai frecvente dispute le avea cu aghiotantul regal, locotenent-colonelul Paul Angelescu, adept entuziast al eliberării Bucovinei și Transilvaniei de către români. De exemplu, într-o zi din octombrie  1914,  Kirileanu  i-a  surprins  pe  cei  doi  în  sala  adjutanților „certându-se… tot pe seama neomeniilor din Bucovina”.

La 14/26 august 1916 România a intrat în război de partea Antantei . Campania a debutat prost iar, având perspectiva ocupării Bucureștilor de către Puterile Centrale, Familia Regală, guvernul și celelalte  instituții centrale s-au refugiat la Iași. Înaintea părăsirii capitalei, Barbu Știrbei, administratorul Curții Regale în locul lui Basset (care în 1916 fusese trimis într-o misiune în străinătate, din care nu a revenit până la finalul războiului), a încredințat lui Brociner următorul mandat, la 15/28 noiembrie 1916: „Domnul Colonel Brociner, Directorul Palatului Regal şi al Cancelariei Mareşalatului, fiind însărcinat în lipsa noastră din Capitală cu administraţia Casei Regale şi a Palatului Regal din Bucureşti, este autorizat a expedia în numele nostru toată corespondenţa, a aproba toate cheltuielile necesare întreţinerii Casei şi a lua orice măsuri pentru asigurarea bunului mers în toate serviciiile dependente de această administraţie.

Din Înalt Ordin am delegat pe Domnul Al. Tzigara Samurcaş, Directorul Fundaţiei Carol I, cu apărarea intereselor  generale ale Casei Regale, cu care urmează a fi pus în legătură”

[subl. în original]

Alexandru Tzigara-Samurcaș primise de la Barbu Știrbei mandatul de „a reprezenta Casa Regală şi Domeniul Coroanei şi a apăra interesele respective, faţă de autorităţile civile şi militare, în tot timpul absenţei din Capitală” a Curții Regale.

Colaborarea între Brociner și Tzigara-Samurcaș, deși începuse sub premise favorabile, s-a deteriorat în contextul ocupației germane. În ziua intrării trupelor Puterilor Centrale în București, la 23 noiembrie/6 decembrie 1916, germanilor și deținuților străini eliberați36 li s-a permis de către Brociner (cum a pretins Tzigara-Samurcaș) să pătrundă în curtea Palatului Regal, de unde au aclamat armata ocupantă. Sosind la fața locului, feldmareșalul August von Mackensen a declarat, în aceeași zi, că „nimeni (din ocupanți – n.n.) nu se va atinge de reședințele regale”. Ziua următoare, Tzigara-Samurcaș i-a scris lui Brociner, reproșându-i gestul față de armata ocupantă: „[…] nu trebuie să uităm că suntem ținuți să reprezentăm mai presus de toate și cu cât mai multă demnitate interesele suveranului nostru, mai ales în asemenea grele momente pentru patria și demnitatea noastră”.

La 30 noiembrie/13 decembrie 1916, Alexandru Tzigara-Samurcaș a fost numit prefect al Poliției Capitalei de către girantul Ministerului de Interne, Lupu Kostaki, după demisia generalului Alexandru Mustață. Până în ianuarie 1918, Tzigara-Samurcaș a cumulat funcția de prefect cu cea de reprezentant al Casei Regale.

Din corespondența lui Tzigara-Samurcaș cu Brociner din anii 1916-1918 reies tensiuni, care au sporit continuu. La 1/14 decembrie 1916 Tzigara-Samurcaș i-a reproșat lui Brociner că a depus o carte de vizită „în numele Casei Regale” la feldmareșalul von Mackensen, „depășindu-și atribuțiile”. Pe parcursul anului 1917, Tzigara-Samurcaș a invocat frecvent aprecierea că, în mandatul său, Brociner are un rol intern în administrația Curții și că numai el, ca reprezentant al Casei Regale, avea dreptul de a purta corespondență și a ține legătura cu autoritățile. Brociner a contrazis ideea unei subordonări ierarhice față de Tzigara-Samurcaș . Această neînțelegere s-a inflamat la sfârșitul anului 1917, când, în urma intervențiilor lui Brociner pe lângă autoritățile judiciare militare germane (inițial soluționate în favoarea lui Tzigara-Samurcaș), a obținut o decizie care regla raporturile între cei doi în favoarea lui Brociner. Simțindu-se lezat, Tzigara-Samurcaș a comunicat Ministerului de Interne de la București, la 1/14 ianuarie 1918, demisia din funcția de prefect al Poliției Capitalei, precum și retragerea din calitatea de reprezentant al Casei Regale (asupra căreia a revenit în februarie 1918).

Inamiciția dintre Tzigara-Samurcaș și Brociner a culminat cu un incident petrecut la 22 februarie/7 martie 1918 în antreul Palatului Regal. Rugat de Mackensen, Tzigara-Samurcaș sosise la Palat pentru a prezenta clădirea ministrului german al Afacerilor Externe, Richard von Kühlmann, aflat la București. Brociner, a pretins Tzigara-Samurcaș, i-a refuzat accesul, iar, în altercația ce a urmat, acesta din urmă i-a dat un pumn în obraz, după care s-a îndepărtat. Vizita ministrului german nu a fost tulburată. Ziua următoare, Brociner i-a făcut lui Tzigara-Samurcaș o plângere la poliție, ambii fiind chemați să dea declarații. Brociner a ridicat și problema unui duel, iar opinia militarilor pe care i-a consultat, generalul Mustață, fostul prefect al Poliției Capitalei, și  colonelul  Alexandru Magheru ,  fost  adjutant  regal,  a  fost  că,  în  baza  regulilor  de  duel, „ofensatul este cel care primește lovitura”, deci Tzigara-Samurcaș ar fi fost în măsură să pretindă „satisfacție” printr-un duel, lucru care nu s-a întâmplat.

În martie 1918, în urma armistițiului cu Puterile Centrale, după ce legătura dintre Palatul de la București și Curtea Regală de la Iași a putut fi reluată, suveranii și membrii Curții de la Iași au aflat despre conflictul între Brociner și Tzigara-Samurcaș. Într-o scrisoare adresată lui Barbu Știrbei la 25 martie/7 aprilie 1918, cel din urmă a reclamat „greutăţile de tot felul, ce de la început am avut de întâmpinat din partea D-lui Col. Brociner”, acuzând mai ales atitudinile și gesturile lui Brociner față de autoritățile de ocupație. În acest sens, și-a însoțit scrisoarea cu anexe „doveditoare”. Mareșalul Curții, Henri Catargi, a prezentat situația regelui Ferdinand. La 21 martie/3 aprilie 1918, Catargi i-a confirmat lui Tzigara-Samurcaș mandatul de reprezentant al Casei Regale, în timp ce mandatul lui Brociner a fost transferat lui Laurențiu Steinebach, administratorul interimar al Palatului Cotroceni. În același timp, le-a cerut lui Tzigara-Samurcaș și Brociner să înainteze un memoriu-raport privind relația lor de colaborare în anii ocupației, promițând că, în final, va fi luată o hotărâre imparțială.

Cei doi au răspuns prompt acestei solicitări. Brociner, pe lângă adresele către mareșalul Curții, în care a protestat contra retragerii mandatului său, a adresat, la 23 aprilie/6 mai 1918, o petiție regelui Ferdinand, solicitând delegarea unei comisii pentru anchetarea cazului său. Între timp, predând gestiunea către Steinebach, Brociner i-a propus lui Tzigara-Samurcaș stingerea conflictului, pe care cel din urmă a acceptat-o.

Conform variantei prezentate de Tzigara-Samurcaș, Brociner se făcea  vinovat  de  „lipsa  totală  de  demnitate  față  de  armata  ocupată”, „dificultăți și piedici” puse lui Tzigara-Samurcaș, abuzuri etc. În apărarea sa, Brociner invoca faptul că Tzigara-Samurcaș „a avut o atitudine mereu ofensatoare şi umilitoare” față de el, dar respingea acuzațiile privind favorizarea trupelor de ocupație, încercând să arate că „şi-a făcut datoria întotdeauna şi că tot ce spune D-l Al. Tzigara Samurcaş sunt invenţii provocate de faptul că n-a voit să-i recunoască vreo superioritate în îndeplinirea mandatelor ce amândoi aveau”. Relatările unor angajați ai Curții, precum Kivu Ionescu, casier-contabil al moșiei regale Sinaia- Predeal, nuanțau cele două perspective.

La 1/14 iunie 1918, la Iași, regele Ferdinand îl primea în audiență pe Alexandru Tzigara-Samurcaș, sosit de la București. Cazul lui Brociner a fost unul dintre subiectele discutate. Câteva zile mai târziu, Tzigara-Samurcaș, revenind în capitală, îi comunica lui Brociner, la 7/20 iunie 1918, revocarea sa din funcția de director al Palatului Regal, în care fusese numit de regele Carol I în anul 1907, acesta fiind nevoit să-și părăsească serviciul și locuința de la Palat. În schimb, i s-a propus pensionarea, cu condiția semnării unei declarații conform căreia se angaja să nu ridice alte pretenții și să nu protesteze în presă; simbolic, i se acorda titlul de „director onorific al Mareșalatului Curții”.

După sfârșitul războiului și revenirea Casei Regale la București, la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, cazul Brociner a devenit subiectul unor articole de presă în care Alexandru Tzigara-Samurcaș era prezentat nefavorabil. Astfel, în februarie 1919, acesta a adresat Curții Marțiale o reclamație privind activitatea lui Brociner în timpul ocupației germane. În cadrul procesului au fost citați ca martori demnitari și angajați ai Curții, precum și reprezentanți ai autorităților române din timpul ocupației, politicieni și juriști. Barbu Știrbei, administratorul Casei Regale, a fost citat din oficiu, arătând, în mărturia sa, că mandatul lui Tzigara-Samurcaș era unul superior, dar el contase pe o bună colaborare cu Brociner, pe care îl remarcase ca un funcționar devotat al Curții. Ca martori ai lui Tzigara- Samurcaș au fost citați Laurențiu Steinebach, doi portari și trei servitori. Ca martori ai lui Brociner au fost citați generalul Leon Mavrocordat, fost șef al  Casei  Militare  Regale,  foștii  adjutanți  regali  Constantin  Costescu , Nicolae Graçosky și Alexandru Magheru, generalul Eracle Nicoleanu , fostul girant Grigore Antipa, omul politic Constantin C. Arion, juriștii Constantin Hamangiu, Oscar Niculescu, Petre Sfetescu ș. a. În afară de Antipa, care și-a limitat mărturia la corespondența purtată cu acuzatul în timpul ocupației, martorii lui Brociner au susținut că acesta nu a manifestat atitudini împotriva dinastiei sau țării. Neputând fi acuzat de vreo faptă penală, Mauriciu Brociner a fost exonerat.

În iunie 1920, Brociner a fost reprimit în serviciul Curții și pensionat cu 38 de ani de activitate80. La 1 iulie 1921 a fost numit consul onorific al României la Frankfurt am Main. Primindu-l în audiență la 2 februarie 1923, regina Maria a consemnat întâlnirea în jurnalul său. Timpul trecând, Brociner nu a trecut peste felul în care a fost tratat, iar, după moartea regelui Ferdinand (20 iulie 1927), a adresat serviciilor Casei Regale numeroase memorii în care se arăta nemulțumit de drepturile sale ca pensionar al Casei Regale, pe care le considera insuficiente în raport cu îndelungatul său serviciu și nedreptatea concedierii sale. Într-o petiție din

18 martie 1927, Brociner a adresat mareșalului Curții, generalul Paul Angelescu, cererea de a i se plăti o rentă viageră. Cu aprobarea regelui, mareșalul a dispus plata unei indemnizații anuale pentru plata chiriei, în valoare de 36.000 de lei. Ulterior, într-o adresă din 5 august 1927 a subadministratorului Casei Regale, Nicolae Butculescu84, lui Brociner i se prezenta perspectiva reducerii pensiei și a suplimentelor. La 28 noiembrie 1927, Brociner scria lui Basset, protestând față de această posibilitate. Pe document apare rezoluția: „Pensia pe 1928 a rămas aceeași ca în 1927”. Adresele au continuat în 1928, colonelul Brociner cerând recalcularea pensiei sale, înmulțirea acesteia cu indexul legal de scumpire, pentru plata unei rente  pentru despăgubirea daunelor morale și materiale suferite și reabilitarea sa publică . Cererile sale nu erau chiar atât de exagerate, ținând  cont  de  inflația  ce  urmase  Primului  Război  Mondial.  Deși,  în aprilie 1927, fusese elaborat proiectul unei decizii ce urma să fie semnată de ministrul Casei Regale, Constantin Hiott88 , și de mareșalul Curții, Paul Angelescu, prin care lui Brociner i se acorda o rentă viageră de 30.000 de lei, transferabilă asupra soției sale, acesta a rămas doar în stadiul unei bune intenții.

În anul 1923, după ce și-a încheiat serviciul diplomatic la Frankfurt, Brociner a rămas, în mare parte, o persoană privată, trăind alături de soția sa, Eugenia. A rămas activ în cadrul comunității evreiești și în câteva societăți  comerciale.  În  anul  1930,  a  adresat  o   scrisoare  ziarului Universul, privind vechiul său conflict cu Alexandru Tzigara-Samurcaș. În anul 1937 Brociner, aproape nonagenar, a defilat în fruntea veteranilor de la 1877, cu prilejul împlinirii a 60 de ani de la Războiul de Independență.

Situația evreilor din România s-a înrăutățit începând din anul 1938, odată cu promovarea unei legislații care le restrângea drepturile. Măsurile luate împotriva acestora au continuat până la 23 august 1944. În anii domniei regelui Mihai, atât suveranul cât și regina-mamă au intervenit în apărarea evreilor din România, în cazurile în care acest lucru a fost posibil. În ce îl privește pe Brociner, deja în etate, Curtea Regală nu a uitat de acesta. În mai 1941, administrația Casei Regale se adresa Ministerului de Finanțe pentru scutirea de impozit a pensiei colonelului Brociner. Răspunsul venit a fost că scutirea de impozit se va aplica numai dacă acesta nu primea deja o altă scutire pentru pensia de veteran de război.

Supraviețuind celui de-al Doilea Război Mondial, Brociner rămăsese singurul în viață dintre veteranii români de origine evreiască ai Războiului de Independență din 1877-1878. Astfel, la 15 februarie 1946, din inițiativa Uniunii Evreilor Români, prezidată de Wilhelm Filderman, a fost organizată o festivitate în onoarea sa la Fundația Dalles. La festivitate au fost prezente câteva sute de persoane, remarcându-se participarea unor intelectuali evrei și a unor studenți. Regele Mihai a fost reprezentat de colonelul Octav Ullea97 , maestrul de ceremonii al Palatului Regal. În discursul colonelului Brociner, citit de șeful secțiunii tineretului din cadrul Uniunii Evreilor Români, avocatul Monicu Birnberg, au fost evocate figurile regelui Carol I și reginei Elisabeta, sugerându-se o paralelă între regele Carol I și regele Mihai – apreciată pozitiv de autor – prin faptul că actualul suveran continua spiritul democratic și politica de păstrare a unor bune relații cu vecinul de la răsărit. În raportul Siguranței, care consemna evenimentul, se amintea în încheiere: „Festivitatea sărbătoririi colonelului veteran Mauriciu Brociner s-a desfășurat într-o atmosferă de admirație pentru Regele Mihai, publicul aclamând și manifestând pentru Suveran”.

La 29 iunie 1946, Eugenia Brociner, soția colonelului Brociner, a solicitat Casei Regale sprijinul pentru „a putea interna în sanatoriul Eraclide pe soțul său, Dl. Col. rez. veteran M. Brociner, pensionar al Casei Regale, în etate de 92 ani (sic!), care este suferind și are nevoie de un tratament radiologic”. Casa Militară a regelui a înaintat cererea mai departe, pentru „a se face intervențiile necesare”. Această corespondență arată că, la finele vieții sale, Curtea regelui Mihai nu l-a uitat pe vechiul ei slujbaș, dar era prea târziu pentru bătrânul și bolnavul colonel.

Mauriciu Brociner a murit la 18 iulie 1946, fiind înmormântat în Cimitirul Evreiesc „Filantropia” din București103. Pe placa sa funerară s-a înscris următorul text:

Colonel veteran din 1877 MAURICIU BROCINER

Director al Mareşalatului şi Palatului Regal Secretarul M.S. REGINA ELISABETA (Carmen Silva) deced. 18 Iulie 1946.

Prezența lui Mauriciu Brociner la Curtea Regală, deși încheiată într- un mod nefericit, ilustrează eforturile Familiei Regale, care se dorea a aparține tuturor, pentru integrarea minorităților în societatea românească. Exemplul său arăta că, în statul român modern, cetățenii români de origine evreiască (care își dovediseră patriotismul prin participarea la Războiul de Independență) puteau fi integrați oriunde, din moment ce un reprezentant al lor ajunsese în serviciul Casei Regale. Pe marginea biografiei lui Brociner putem vedea cum situația comunităților evreiești din România arată importanța respectului față de demnitatea umană, de care instituțiile moderne sunt datoare, „fără deosebire de origină etnică, de limbă sau religie” (Constituția din 1923, art. 8).

Finalul carierei sale la Palat a fost marcat de tensiuni birocratice, fiind pensionat forțat în 1920, însă recunoașterea publică a continuat. În 1921 a servit ca consul onorific la Frankfurt, iar în 1946, cu doar câteva luni înainte de moarte, comunitatea evreiască și oficialitățile i-au organizat o ultimă mare recepție la Fundația Dalles, sub președinția lui Wilhelm Filderman.

Astăzi, memoria s-a este păstrată nu doar prin decorațiile primite – Ordinul „Steaua României”, „Virtutea Militară” sau „Coroana României” – ci și prin gesturi recente de omagiere. În 2024, Banca Națională a României a emis o monedă de argint dedicată acestui moment simbolic de la 1879, așezând portretul colonelului Brociner în galeria personalităților care au contribuit la construcția statului modern. Mauriciu Brociner rămâne înhumat în Cimitirul Filantropia din București, fiind un martor tăcut al unei istorii în care identitatea națională a fost câștigată, pentru prima dată, sub focul artileriei.

Surse: Tudor Vișan-Miu „Mauriciu Brociner (1855-1946): Funcționar si pensionar al Casei Regale”, publicat în „Studium”, revista studenților, masteranzilor și doctoranzilor în istorie, editată sub egida Facultății de Istorie, Filosofie și Teologie din cadrul Universității „Dunărea de Jos” din Galați. XIII/2020: 93–112; Anuarul Ordinelor Române: Cuprindend mutuațiunile până la 13 februarie 1898 (1898). Bucuresci: Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”; Anuarul Ordinelor Române: Cuprindend mutuațiunile până la 13 februarie 1898 (1898). Bucuresci: Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”; The Universal Jewish encyclopedia : an authoritative and popular presentation of Jews and Judaism since the earliest times. Volume 2 (1940). Edited by Isaac Landman. New York : The Universal Jewish encyclopedia; și altele.