Astăzi, 4 iunie, se împlinesc 85 de ani de la nașterea lui Valentin Uritescu, un artist a prezență a definit decenii de teatru și cinematografie prin forța simplității și a adevărului uman. Dincolo de palmaresul impresionant, Uritescu rămâne în memoria colectivă drept simbolul omului care a reușit să armonizeze rigoarea ardelenească cu boema scenei bucureștene, transformând fiecare rol secundar într-o lecție de măiestrie și fiecare pagină scrisă într-o mărturisire a unui suflet asumat.
Arta de a fi autentic intre „fatalitatea” scenei si rigoarea scrisului
Povestea lui Valentin Uritescu a început la 4 iunie 1941, în localitatea Vinerea, județul Alba. Formarea sa intelectuală timpurie este legată de orașul Orăștie, unde a urmat cursurile Liceului „Aurel Vlaicu”, făcând parte din promovarea anului 1959. Drumul său către marea scenă nu a fost unul liniar; după două examene la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică trecute cu succes, dar nefructificate din cauza unor conjuncturi nefavorabile, tânărul Uritescu a fost în cele din urmă remarcat de Liviu Ciulei la un concurs desfășurat la Teatrul Bulandra. Recunoaștere ce a condus la absolvirea Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „IL Caragiale”, promoția 1963, la clasa profesorului Constantin Moruzan.
Debutul carierei sale a avut loc la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, oraș unde a activat timp de cinci ani și unde și-a cunoscut soția, pe Valeria. Despre ea, artistul mărturisea cu o emoție rară că este „cea mai frumoasă dovadă de dragoste” pe care a primit-o vreodată, declarând: „Valeria e numele ei. Fără ea mor în frig și sărăcie lucie” . În anul 2019, cei doi celebrau 52 de ani de căsătorie și 62 de ani de când destinul ia adus împreună. Profesional, a avut sa mutat ulterior la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, fiind chemat de Sandu Lazăr și Ion Cojar. Etapa celor 13 ani petrecuți aici (1968–1981) a fost definită de Uritescu drept „cea mai importantă viața a vieții sale”. Aici a interpretat primul său rol într-o dramă, în piesa „Mai înainte de a cânta cocoșul” de Ivan Bukovkan, urmat de roluri în „Răfuiala” de Philip Massinger și „Nastratin Hogea” de Mircea Florian. Interpretarea personajului Giles Overreach din „Răfuiala” ia adus în 1978 Premiul Special al Juriului la Festivalul Tineretului.
Odată cu mutarea la București, la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”, activitatea sa teatrală a devenit extrem de intensă. A oferit viață unor personaje complexe în spectacol precum „Luna dezmoșteniților” de Eugene O’Neill, „Cabala bigoților” de Mihail Bulgakov (rolul Lagrange), „A treia țeapă” de Marin Sorescu, „Dimineața pierdută” de Gabriela Adameșteanu (rolul Delca) și „Tartuffe” de Molière (rolul Orgon). Din 1991, sa alăturat Teatrului Național din București, unde a apărut în producții de anvergură: „Avram Iancu” de Lucian Blaga, „Vrăjitorul din Salem” de Arthur Miller, „Livada de vișini” de AP Cehov, „Morișca” de Ion Luca, „Tehnica Ispirii” de Henric, „Tehnica Ispirii” de Henric. „Numele trandafirului” de Umberto Eco, „Nunta lui Krecinski”, „Take, Ianke și Cadîr” de Victor Ioan Popa, „Crimă pentru pământ” după Dinu Săraru și „Patimile Sfântului Tommaso D’Aquino”. Cariera sa a inclus și colaborări cu Teatrul Mundi în „Ultima noapte a lui Socrate” de Dumitru Solomon și cu Teatrul Levant în „Angajare de clovn” de Matei Vișniec. Retragerea sa de pe scenă a fost însă marcată de un moment tensionat, survenit în urma unui conflict cu Ion Caramitru, directorul Teatrului Național.
În universul cinematografic, debutul său a avut loc în 1981 cu filmul „Angela merge mai departe” (regia Lucian Bratu). Cu o experiență de peste 50 de ani și peste 40 de filme la activ, Valentin Uritescu a demonstrat că un rol secundar poate deveni pilonul central al unei producții. A emblematic prin personajul Sergentul Șaptefrați din serialul TV „Lumini și umbre” (regia Andrei Blaier) și din filmul „Noi, cei din linia întâi” (regia Sergiu Nicolaescu). De asemenea, sa remarcat în producții precum „Concurs” (rolul Vasile, regia Dan Pița, 1982), „Ochi de urs” (regia Stere Gulea, 1983), „Întoarcerea din iad” (regia Nicolae Mărgineanu, 1983), „Fapt divers” (regia Andrei Blaier, „A unsprezecea poruncă” (regia Mircea Daneliuc, 1991), „Balanța” (regia Lucian Pintilie, 1992), „Cel mai iubit dintre pământeni” (rolul Dr. Marcu, regia Șerban Marinescu, 1993) și „Examen” (regia Titus Muntean, 1993). 2003). Debutul său în televiziune fusese marcat în 1984 cu „Eroii n-au vârsta”.
Recunoașterea valorii sale a fost atestată de numeroase distincții: Premiul ACIN 1986 pentru rolurile din „Noi, cei din linia întâi” și „Domnișoara Aurica”, Premiul UCIN 1991 pentru peliculele „Momentul adevărului”, „A unsprezecea poruncă”, „Rămânea și 1-a interpretare masculină” rolul lui Șaptefrați. În 2004, ia fost conferit Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofițer, Categoria D – „Arta Spectacolului”, iar în 2017 a primit Premiul pentru „Întreaga Activitate” la Gala Premiilor Gopo. Dincolo de ecran, Valentin Uritescu a lăsat posterității sau moștenire literară sinceră prin volumul autobiografice: „Așa sunt eu, prost!” (2011), „Să ai grija de cel bun din tine” (2013) și „Bântuit de viețile altora, memorii” (2016).
Actorul s-a stins din viaţă la 17 iunie 2022, la vârsta de 81 de ani, după o lungă luptă cu o boală degenerativă. Întrebat dacă ar schimba ceva în acest lucru, mărturisea cu o filozofie senină: „Nu, nu aș schimba nimic. Fatalitatea să fie sensul ascuns?! s-au dus toţi strămoșii mei.”
Moștenirea lăsată de personalități precum Valentin Uritescu demonstrează că impactul unui mare artist asupra vieții publice nu se încheie odată cu „marea trece”. Personalități autentice de vin puncte cardinale de ordine morală și cultural care continuă să ghideze societatea și după moarte. Prin onestitatea trăirii sale, Uritescu nu a lăsat în urmă doar o operă vastă – teatru, film, literatură – ci și un model de integritate. Astfel de figuri publice servesc drept legătură vie între generații, reamintindu-ne că adevărata împlinire umană se găsește în simplitatea valorilor fundamentale: familia, creația și curajul de a-ți asuma destinul, indiferent de „fatalitate”. În viața publică, posteritatea lor funcționează ca un filtru al calității, forțând prezentul să se raporteze constant la standarde de excelență și umanitate care transcend timpul.
