Aceste animale care conduc România

România a ajuns într-un punct în care întrebarea „cine conduce?” nu mai are un răspuns simplu. Formal există Președinție, Guvern, Parlament și instituții ale statului. În realitate, prea multe situații lasă impresia unei țări în care găștile, grupurile de interese, relațiile personale și cercurile de influență au dobândit o forță disproporționată față de instituțiile pe care ar trebui să le servească.

Privit din afară, sistemul pare uneori format din animale sălbatice: fiecare își apără teritoriul, își urmărește interesul, își protejează grupul și atacă atunci când îi este amenințată poziția. Instituția publică devine teritoriu, funcția devine pradă, iar interesul cetățeanului rămâne în afara acestui joc de putere.

Dovada cea mai concretă a acestei degradări instituționale este chiar situația guvernării: țara este condusă, în fapt, de un Guvern al cărui statut politic este rezultatul unei demisii și al unei crize prelungite. Un Guvern demis de luni de zile nu mai poate transmite societății imaginea unei puteri politice instalate cu un mandat politic deplin și cu o direcție clară. Chiar dacă exercitarea atribuțiilor sale continuă în condițiile prevăzute de Constituție, problema politică rămâne: România funcționează de prea mult timp într-o stare de provizorat.

Guvernele lui Nicușor Dan sunt de pomină tocmai prin această impresie de provizorat perpetuu, de criză devenită normalitate și de administrație desprinsă de societate. Guvernul este atât de distant de populație, încât uneori pare că reprezintă o altă țară.

Comparația cu Europa este inevitabilă, dar nu trebuie transformată într-o idealizare. Și mecanismul european are propriile probleme: birocrație, deficit de transparență, decizii politice contestabile, interese divergente între state și instituții care nu sunt întotdeauna suficient de apropiate de cetățean. Europa nu este un tribunal infailibil și nici un model fără defecte.

Tocmai de aceea România trebuie să își rezolve mai întâi propriile probleme instituționale.

Relația României cu Europa devine greșită atunci când este folosită pentru a ascunde deficiențele interne. Europa nu poate crea pentru România o reprezentare pe care România însăși nu o produce prin instituții legitime, competente și funcționale. Europa lucrează cu ceea ce primește. Lucrează cu marfa clientului.

Numai că marfa românească pare tot mai alterată. În anumite zone ale statului, chiar toxică pentru propriul organism instituțional.

Unul dintre motive este chiar arhitectura legislativă. Legile sunt adesea contradictorii, suprapuse sau redactate în asemenea manieră încât permit interpretări multiple. În loc să stabilească o regulă clară, norma ajunge să ofere spațiu pentru alegerea interpretării convenabile. De aici până la bunul plac instituțional nu mai este decât un pas.

Când două norme pot fi folosite pentru a justifica două soluții opuse, cetățeanul nu mai știe care este regula, iar instituția poate alege regula care îi convine. În asemenea condiții, legea încetează să mai fie un reper sigur și devine un instrument de oportunitate.

Un stat de drept nu poate funcționa pe principiul „vedem ce articol ne convine”.

Legea există. Aplicarea ei este problema. Cetățeanul obișnuit respectă termene, proceduri, taxe și sancțiuni, în timp ce pentru cei aflați în proximitatea puterii reacția instituțională poate părea diferită. Când aceeași situație se repetă, nu mai este vorba despre o simplă eroare administrativă, ci despre o problemă de egalitate în fața legii.

Într-un asemenea context, un președinte care se abstrage din realitatea politică lasă impresia că provizoratul poate deveni metodă de guvernare. Tocmai într-o criză guvernamentală ar trebui să existe asumare, autoritate constituțională și clarificarea rapidă a direcției politice. O criză guvernamentală nu suspendă funcționarea statului și nu poate deveni justificarea unei absențe politice prelungite.

Politica internă are astfel aerul unui guvern demis: autoritate diminuată, direcție incertă, decizii conjuncturale și administrație care supraviețuiește prin inerție.

Politica externă nu oferă un tablou mai bun. Statele europene serioase își construiesc pozițiile externe prin diplomație profesională, instituții specializate, continuitate strategică și coordonare. România transmite prea des imaginea unei țări care reacționează la evenimente în loc să le anticipeze.

Diplomația nu este spectacol. Reprezentarea statului nu este o chestiune personală. Un stat care nu își controlează riguros instituțiile interne nu poate proiecta autoritate în exterior.

Nici Uniunea Europeană nu poate repara acest deficit în locul nostru. Bruxelles-ul poate impune reguli, poate verifica respectarea lor și poate condiționa anumite mecanisme. Nu poate însă inventa competența, legitimitatea și responsabilitatea pe care România nu le produce intern.

Europa lucrează cu marfa clientului.

Iar dacă marfa este alterată, nu poate fi prezentată ca produs sănătos prin schimbarea ambalajului. Dacă este toxică pentru propriile instituții, problema nu se rezolvă prin exportarea ei și prin speranța că exteriorul nu va observa.

De aceea problema României nu este doar relația cu Europa.

Problema este ceea ce România pune în această relație.

Iar Europa însăși trebuie privită lucid. Mecanismul european are propriile sale vulnerabilități și propriile sale interese. Nu orice decizie europeană este automat corectă, legitimă sau benefică pentru fiecare stat membru. Nici Europa nu poate fi transformată într-un alibi pentru eșecurile interne și nici într-un substitut pentru responsabilitatea națională.

Nu este nevoie să inventăm conspirații. Este suficient să privim rezultatele: aceleași rețele, aceleași relații, aceleași protecții, aceleași instituții slăbite și aceeași lipsă de răspundere.

Incompetența produce haos.

Un haos persistent, care se repetă și avantajează permanent aceleași cercuri, ridică însă o întrebare mai gravă: cine gestionează această stare de fapt?

România nu duce lipsă de Constituție, legi sau instituții. Duce lipsă de consecvență în aplicarea lor.

Iar când legile sunt contradictorii, când normele se suprapun și când interpretarea poate fi aleasă după interes, posibilitatea bunului plac devine parte a sistemului.

Atunci instituțiile nu mai limitează puterea.

O legitimează.

Sistemul ajunge să arate ca o junglă politică: fiecare își apără teritoriul, fiecare își protejează grupul, iar cetățeanul este împins la margine.

Europa nu ne poate da ceea ce noi nu suntem capabili să producem: o reprezentare legitimă, competentă și credibilă.

Marfa este alterată.

În anumite privințe, este toxică.

Iar primul pas nu este să o exportăm.

Este să o schimbăm.