Miezul lui august e luminat de marele praznic al Adormirii Maicii Domnului, sărbătoare precedată de un post cu reguli stricte, despre care se spune că este „rupt” din cel al Paștelui. În calendarele populare se numește Sântămăria Mare și este ziua în care pelerinii ajung la mănăstirile cu hramul Adormirii Maicii Domnului. Cei rămași acasă merg la biserică, se roagă, își pomenesc morții și împart pentru sufletul lor struguri, prune, faguri de miere.
Se povestește că la Adormirea Maicii Domnului a fost jale mare. Pomii cu roadele cele mai frumoase s-au întâlnit şi, dând fiecare ce avea mai bun, au închipuit un pom care a fost purtat în fruntea procesiunii. Bostanul şi porumbul au făcut un buchet din floarea soarelui pe care l-au pus pe coșciug. De atunci, bostanul şi porumbul îngălbenesc la sărbătoarea Adormirii.
La românii din Balcani este sărbătoarea cea mai mare când toţi se întorc din călătorii și fac nunți, legendele despre Maica’ Domnului sunt foarte numeroase. Temele lor sunt nașterea Fecioarei, Buna Vestire, istoriile cu Trif Nebunul care o ia în râs și Maica îl blestemă, nașterea Mântuitorului, răstignirea, căutarea Mântuitorului, Adormirea Maicii Domnului, călătoria în Iad şi minunile făcute de Maica Precesta. În dimineața acestei zile oamenii merg la biserică. Se dau de pomană pentru morți struguri, prune, faguri de miere. Se face horă în sat.
Se povestește cum că cu trei zile înainte de a o lua la sine, Hristos a trimis un înger la Maica sa pentru a-i face cunoscută mutarea la viața cerească. Ea s-a bucurat şi a urcat pe Muntele Măslinilor ca să se roage. După aceea a venit acasă, a pregătit tot ce trebuia pentru înmormântare, şi-a împărțit hainele văduvelor sărace, a promis vecinilor că nu-i va uita şi îi va ocroti, apoi s-a culcat în pat, s-a rugat pentru viețuirea în pace şi şi-a dat sufletul.
Atunci s-a auzit un tunet mare şi de la marginile lumii au venit Apostolii lui Hristos. Petru a fost cel care a început cântarea de îngropăciune şi toţi i-au purtat patul până în satul Ghetsimani, unde i-au pus trupul în mormânt. Din rânduiala lui Dumnezeu, Apostolul Toma a venit peste trei zile. A fost dornic să vadă chipul Maicii Sfinte şi mormântul a fost deschis pentru el. Dar n-a mai fost găsit decât giulgiul. Maica Domnului, cu trup cu tot, urcase la ceruri purtată de îngeri.
Veșnica sa feciorie este replica și pilda veșniciei tinereții (întineririi, înfloririi) naturii. Puritatea feciorelnică (starea florală) este prin definiție vegetală, iar materialitatea semnifică aceeași regenerare vegetală, înverzirea exaltată din primăvară și până în toamnă. Toți cercetătorii observă cu predilecție că fecunditatea miraculoasă a Fecioarei reprezintă miracolul de principiu al fecundității naturale; mai puțin s-a remarcat însă și faptul că fecunditatea sa privilegiată constituie simbolul privilegiului fecundității; pentru acest din urmă aspect, s-a impus în conștiința populară chipul Sfintei Maria, nu pentru veridicitatea mitologică a portretului său. Mai mult, ea s-a impus atât de puternic venerației în calitatea sa de ocrotitoare maternală, de Mamă universală.
Rugăciunile adresate ei invocă acea „miluire” și mijlocire, care înseamnă purtare de grijă, ocrotire, asistență și prezență în problemele vieții cotidiene. Slujbele săvârșite în această zi în bisericile creștin-ortodoxe au o importanță deosebită, pentru că Maica Domnului este considerată nădejdea celor necăjiți, ocrotitoarea orfanilor, sprijinul bătrânilor și Mama tuturor.
Astăzi se face pomană pentru sănătate de către cei suferinzi sau de către rudele acestora, se crede că ruga făcută cu credință deosebită poate izbăvi de orice necaz și suferință. În această zi, cerurile sunt deschise, iar rugăciunile se înalță către cer ca niște ruguri de foc, se mai spune că, de Praznicul Adormirii Maicii Domnului, cerbii trec prin apă, semn că vara s-a terminat, tot începând din această zi, conform tradiției, nu mai este permis scăldatul.
În unele texte folclorice românești, Sfânta Maria Mare stă la masă cu Sfânta Maria Mică și cu Maica Domnului, asemenea confuzii fiind similare cu acelea care se fac între Sfânta Maria, Sfânta Duminică, Sfânta Vineri și Sfânta Miercuri, care toate par a fi vechi mame silvestre, ocrotitoare a sălbăticiunilor, dacă nu chiar aceeași veche mamă a codrului.
Sărbătoarea este așteptată și prăznuită ca și cele ale Crăciunului și Paștelui.
Semănatul grâului de toamnă se face între cele două Sântămării, adică între 15 august și 8 septembrie, de unde și sfatul: „Toamna să semeni în praf, iar primăvara în noroi”, ceea ce înseamnă că este bine ca însămânțarea păioaselor (grâu, orz, secară etc. ) să se facă timpuriu.
Tradiția spune că, la moartea maicii Domnului, durerea naturii a fost așa de mare, încât s-au îngălbenit frunzele și au început să cadă acestea sunt primele semne ale toamnei. Acum sunt angajați pândarii la vii și se coboară oile din munte. Bătrânele adună buruieni pentru descântecele de dragoste. Tot în această zi nu este bine să se meargă cu spatele, pentru că râde diavolul și plânge Maica Domnului. La biserică, se sfințesc roadele pământului, se dau de pomană struguri și faguri de miere; fetele și feciorii spală icoana Sfintei Marii cu busuioc, pentru a avea parte de dragoste. Dacă în această zi este senin, poamele se vor coace bine.
În toate aceste legende, Maica Domnului nu este o figură îndepărtată. Ea intră în țesătura lumii: vorbește cu animalele, judecă plantele, răsplătește și pedepsește, schimbă soarta lucrurilor și explică, prin poveste, de ce anumite vietăți sunt așa cum sunt. Iar această formă de imaginar nu este exclusiv românească. Avem, prin urmare, nu o identitate a poveștilor, ci o asemănare de structură: Maica Domnului este o prezență care stabilește relații între om, plantă și animal, iar binecuvântarea sau blestemul ei explică ordinea lumii naturale.
De aceea, poate că tocmai aici trebuie căutat unul dintre sensurile cele mai vii ale Sântămăriei Mari. Nu în explicații despre o presupusă divinitate arhaică ascunsă sub chipul Fecioarei, ci în felul în care satul a făcut din Maica Domnului o prezență a întregii lumi domestice și naturale.
Este chemată la naștere și pentru copil, primește florile și primele roade, este pomenită pentru cei morți, apără casa, vindecă prin plante, ascultă rugăciunile femeilor fără copii, binecuvântează vița și grâul, pedepsește sau răsplătește animalele și, prin sărbătoarea ei, marchează o schimbare în calendar. Sântămăria Mare apare ca un mare prag al anului țărănesc. În jurul ei se strâng moartea și nașterea, femeia și copilul, rodul și sămânța, floarea și leacul, pământul și casa, pomenirea morților și speranța pentru cei vii.
Nu întâmplător, în legenda cu care începe povestea, tocmai roadele pământului se adună pentru a-i aduce Maicii Domnului ultimul lor dar. Pomii vin cu ce au mai frumos, porumbul și bostanul cu florile lor, iar natura însăși intră în procesiune fiind o sărbătoare în care satul nu se desparte de natură pentru a intra în biserică ci ia natura cu el.
Surse: Romulus Antonescu, „Dicționar de Simboluri și Credințe Tradiționale Românești”, Direcția Patrimoniu Digital; Irina Nicolau, „Ghidul sărbătorilor românești” ed. Humanitas, București.
