Există cuvinte ce călătoresc prin timp mai sigur decât zidurile de piatră, purtând cu ele amprentă unor epoci demult apuse, pe care hărțile oficiale le-au abandonat. Despre o astfel de supraviețuire lingvistică uluitoare, care transformă o cetate modernă într-o fereastră spre secolele IX-X, scrie Tudor Duică pe Facebook, invitându-ne să redescoperim Alba Iulia sub straiul ei vechi, organic și popular de Bălgrad.
«Cei mai mulți cetățeni români cunosc astăzi orașul sub denumirile de Alba Iulia/Gyulafehérvár/Weißenburg. Cu toate acestea, în satele din împrejurimi se mai poate auzi și astăzi o denumire mult mai veche: Bălgrad/Bălgărad (rutenii îl numesc Bilhorod). Țăranii români spun firesc că „merg la Bălgrad”, ca și cum timpul nu ar fi reușit să șteargă un nume transmis din generație în generație timp de sute de ani.
Originea acestui toponim este, aproape fără îndoială, slavă. El provine din Belgrad (Bělgradŭ), care înseamnă „cetatea albă” sau „orașul alb”, fiind alcătuit din belŭ („alb”) și gradŭ („cetate”, „oraș fortificat”). Interesant este însă că româna nu a păstrat forma slavă Belgrad, ci a adaptat-o fonetic la Bălgrad, fapt care sugerează un împrumut foarte vechi, intrat în limbă pe cale populară, nu pe cale cărturărească. Întrebarea nu este, așadar, de unde vine numele, ci cînd și în ce împrejurări a intrat el în limba română.
Dar cînd au ajuns românii să numească astfel orașul?
Nu există un document care să răspundă direct la această întrebare. Niciun izvor din secolele IX sau X nu spune că „vlahii numeau cetatea Bălgrad”. Răspunsul trebuie reconstituit din lingvistică, arheologie și istorie.
Cel mai plauzibil scenariu este că denumirea a fost preluată în secolele IX–X, într-o perioadă în care fortificația de la Alba Iulia se afla, cel puțin pentru o vreme, în sfera de influență a Primului Țarat Bulgar. După prăbușirea kaganatului avar, în jurul anului 804, bulgarii și-au extins autoritatea spre nordul Dunării, iar numeroși istorici consideră că și centrul de la Alba Iulia a intrat, măcar nominal, sub stăpînirea lor. Dacă în zonă exista deja o populație romanică – acei vlahi despre care vor vorbi izvoarele medievale –, este firesc să presupunem că aceasta ar fi putut prelua denumirea slavă folosită de administrație și de populația slavă din jur.
Cum spuneam mai sus, dacă acceptăm ipoteza continuității românilor la nordul Dunării, răspunsul pare relativ simplu. În secolele IX–X, cînd Transilvania se afla, cel puțin pentru o perioadă, în sfera de influență a Primului Țarat Bulgar, iar cetatea era cunoscută sub numele slav de Belgrad, populația romanică din zonă ar fi preluat această denumire direct de la slavi și ar fi transmis-o mai departe, din generație în generație, pînă în zilele noastre.
Dar nici ipoteza imigrației românilor din sudul Dunării, între secolele X și XIII, nu este incompatibilă cu existența numelui Bălgrad. Dimpotrivă. Dacă strămoșii românilor au trăit timp de cîteva secole în cadrul Primului Țarat Bulgar, conviețuind cu populații slave și folosind slavona ca limbă de cult și de cancelarie, este firesc să fi împrumutat numeroase cuvinte și toponime. În acest caz, ei ar fi putut ajunge în Transilvania avînd deja în vocabular forma Bălgrad, pe care au folosit-o atunci cînd au întîlnit cetatea cunoscută de slavi sub același nume.
Din nefericire, izvoarele nu ne permit să alegem cu certitudine între aceste două scenarii. Niciun document nu consemnează momentul în care românii au început să spună Bălgrad. Lingvistica poate demonstra că numele este vechi și că adaptarea sa s-a produs pe cale populară, însă nu poate preciza dacă această transformare fonetică a avut loc la nord sau la sud de Dunăre.
Există însă un detaliu care merită remarcat. Dacă românii ar fi ajuns în Transilvania destul de tîrziu, într-o epocă în care administrația maghiară era deja bine înrădăcinată, ne-am putea aștepta să fi preluat, măcar parțial, denumirea maghiară Gyulafehérvár. În schimb, tradiția românească a păstrat consecvent numele de origine slavă, iar acesta s-a conservat pînă astăzi în graiul satelor din jurul Albei Iulia. Nu este o dovadă a continuității, dar este, fără îndoială, un indiciu că acest toponim a intrat foarte devreme în patrimoniul lingvistic al românilor.
Poate că acesta este și cel mai important lucru pe care ni-l spune numele Bălgrad. El nu tranșează disputa dintre cele două teorii, dar dovedește existența unui contact româno-slav foarte timpuriu, suficient de îndelungat pentru ca un nume străin să fie adoptat, modelat după legile limbii române și transmis neîntrerupt pînă în zilele noastre.
Uneori, istoria păstrează mai bine memoria oamenilor în cuvinte decît în cronici sau situri arheologice. Iar faptul că, după atîtea veacuri, un bătrîn dintr-un sat de lîngă Alba Iulia spune și astăzi, cu aceeași naturalețe, „io mă duc la Bălgrad” este, poate, cea mai frumoasă mărturie despre puterea unei tradiții care a supraviețuit tuturor stăpînirilor și tuturor schimbărilor de nume.
Interesant este că și maghiarii par să fi găsit cetatea purtînd deja numele de „Cetatea Albă”. Numele lor tradițional, Gyulafehérvár, nu este unul arbitrar. Elementul Fehérvár înseamnă tot „Cetatea Albă”, ceea ce pare să fie traducerea semantică a vechiului Belgrad. Maghiarii au adăugat doar numele lui Gyula, unul dintre conducătorii lor din secolul al X-lea. Dacă această interpretare este corectă, atunci atît românii, cît și maghiarii au moștenit aceeași denumire, fiecare în felul său: românii prin adaptare fonetică, maghiarii prin traducere.
Ceea ce impresionează este continuitatea numelui în tradiția românească. În secolele XVI și XVII, tipăriturile lui Simion Ștefan vorbesc despre Bălgrad, iar mitropolia ortodoxă a Transilvaniei era cunoscută drept Mitropolia Bălgradului. Numele apare constant și în documentele Școlii Ardelene, iar în graiul popular din împrejurimile orașului a supraviețuit până astăzi.
Este adevărat că nu putem demonstra documentar momentul exact în care românii au împrumutat acest toponim. Dar convergența dovezilor lingvistice, istorice și arheologice face foarte probabilă ipoteza că Bălgrad este unul din cele mai vechi toponime păstrate în limba română, o moștenire din vremea în care Transilvania se afla la răscrucea lumilor romanică, slavă și maghiară.»
Poate că acesta este cel mai important lucru pe care ni-l spune numele Bălgrad. El nu tranșează definitiv disputele academice dintre teorii, dar dovedește existența unui contact româno-slav extrem de timpuriu și profund.
Uneori, istoria păstrează mai bine memoria oamenilor în cuvinte decât în cronici sau situri arheologice. Iar fapt că, după atâtea veacuri, un bătrân dintr-un sat de lângă Alba Iulia spune astăzi, cu aceeași naturalețe, „io mă duc la Bălgrad”, este cea mai frumoasă mărturie despre puterea unei tradiții care a supraviețuit tuturor stăpânirilor. Bălgradul nu este doar un nume; este o ancoră lingvistică ce nu reamintește că, sub straturile de asfalt și piatră modernă, bate inima unei istorii care a refuzat să fie uitată.
Sursa: Postarea publicată de Tudor Duică.
