Copil fiind, priveam „Ziua Internațională a Copilului” cu o anumită detașare. Nu venea nici Moș Gerilă, cu bomboane fondante, nu se dădeau nici cărți pentru premianți ca la serbarea de sfârșit de an. Era „internațională”, era „la grămadă” și nici măcar escapadele organizate de școală la Orășelul Copiilor din Herăstrău sau la vreun muzeu de istorie nu reușeau să ne trezească sentimente dincolo de cartierul copilăriei. Mama nu era „internațională”, era doar a noastră, ne iubea, ne pedepsea, ne hrănea. Nici tata, pe care îl vedeam mai rar, nu ne scotea într-o altă lume pe care să nu o fi cunoscut. Copilăria cu care ne obișnuiserăm nu era „internațională”, noi nu eram copii oropsiți, așa cum vedeam câteodată la telejurnalul de seară; eram ai familiei, ai străzii noastre și, cel mult, ai școlii care ne identifica oficial ca fiind ai ei prin „numărul matricol”.
Uniformele noastre, purtate și obosite, dar întotdeauna curate, sarafanele fetelor, lungi cât să ne exerseze imaginația, cravatele de pionier, înlocuite mai târziu cu unele serioase, dar cu elastic, erau semnele democrației copilăriei. Banii părinților nu reușiseră încă să creeze cratere între noi. Mergeam pe jos spre casă, în grupuri, fluturând ghiozdanele și chiuind. Eram liberi, eram egali, eram copiii cartierului.
Cu o precizie aproape matematică, școala începea la 15 septembrie, iar vacanța de vară venea întotdeauna „cu trenul din Franța” pe 15 iunie. Așa că „Ziua Internațională a Copilului” pălea sub suflul cald de libertate al vacanței celei mari. Nu ne deranja lista de „lecturi obligatorii”, nici capitolele din „Gheba” cu probleme de matematică pe care trebuia să le rezolvăm până la începutul toamnei. Cine ar fi îndrăznit să mârâie, nu în fața ministrului învățământului, nu în fața directorului de școală sau a vreunui inspector școlar, nici măcar în fața dirigintelui, că este prea mult? Am fi luat-o urgent după ceafă sau cu vreun retevei la fund, de am fi ajuns, după cincizeci de ani, subiecte prin filmele lui Mungiu.
„Ziua Internațională a Copilului” era, pe vremea aceea, ciuntită și se rezuma la „Ziua Copilului”. Dar oare ziua celor care se identificau a fi copii nu era în fiecare zi? În acest sens și cu aceeași speranță, sărbătoresc în fiecare zi „Ziua Copilului”.
„De nu vă veți întoarce și nu veți precum pruncii aceștia nu veți intra în Împărăția Cerurilor”. Trebuie să avem mare grijă de copilul din noi și să tindem să-l dezvoltăm, nu să-l omorâm. Un om în care copilul nu mai trăiește este doar un cadavru viu.
Pe ministrul invatamantului nu-l cunostea nici dracu’ inainte de ‘89 ca n-aveai treaba cu el. Dar directorul si profesorii erau niste oameni competenti si niste exemple pozitive ale comunitatii! Erau de 100 de ori mai competenti si mai omenosi decat “cadrele didactice” din ziua de azi… Si cand un parinte se ducea la scoala cu o problema serioasa – se tinea cont!