Amurgul profesorului Ahmet Davutoğlu, dizolvarea Partidului Viitorul și sfârșitul unei ambiții neo-otomane

În seara zilei de 29 iulie 2026, Ahmet Davutoğlu a publicat un text de patru pagini intitulat „Yarının Türkiye’si İçin”, „Pentru Turcia de mâine”  și a anunțat, în același gest, retragerea din politica activă și încheierea activității Partidului Viitorul (Gelecek Partisi).[1] Registrul e profetic, aproape cosmic: omenirea traversează „o profundă ruptură de civilizație”, inteligența artificială reașază raportul dintre om și cunoaștere, cutremurele geopolitice și genocidele clatină stâlpii ordinii postbelice. De la această altitudine metafizică, autorul coboară pentru a anunța închiderea unui partid cu patru deputați. Disproporția dintre cadru și obiect este, de fapt, întreaga poveste.

Fiindcă, dincolo de retorica sublimă, decorul e prozaic. Negocierile de fuziune cu Saadet și cu Yeniden Refah eșuaseră, Congresul de dizolvare (fesih kongresi) este programat pentru 22 august 2026 iar cei patru parlamentari rămân, deocamdată, sub umbrela grupului Yeni Yol (Noul Drum), cu unii pregătindu-și deja trecerea spre AKP sau spre Yeniden Refah.[2] Fundația pe care Davutoğlu o crease cândva, BİSAV, se află sub administrare judiciară (kayyum), iar fostul premier plănuiește un nou think tank. Toate acestea sunt reunite sub o formulă care preschimbă o înfrângere în virtute: nu o capitulare, ci „o decizie de a lua o distanță morală”; nu o abandonare a politicii, ci „o chemare adresată tuturor de a regândi politica”. E limbajul învinsului îmbrăcat în haina profetului.

Numai că, pentru a cântări această retragere, trebuie cântărit omul. Iar omul e, înainte de orice, un teoretician. În 2001, Davutoğlu publica Stratejik Derinlik („Adâncimea strategică”), cartea care avea să ofere politicii externe a AKP doctrina ei de temelie.[3] Teza: Turcia nu e un stat de flanc al NATO, ci centrul natural al unei geografii post-otomane, Balcanii, Orientul Mijlociu, Caucazul, o putere cu „adâncime” istorică și civilizațională, chemată să-și recupereze rolul de pivot regional. De aici aveau să decurgă și faimosul principiu „zero probleme cu vecinii” (komşularla sıfır sorun) și eticheta pe care el însuși o respingea, dar o întrupa perfect: neo-otomanismul.

Portretul are și martori de calitate. Bülent Arınç, pe care l-am cunoscut și cu care am discutat despre ce se poate face în privința relațiilor turco-române pe vremea când era președinte al Marii Adunări Naționale a Turciei. Acesta, l-a descris, în mesajul său din aceste zile, drept un gânditor cultivat, cu minte analitică, om care rezolvă probleme, patriot, respectat în străinătate pentru erudiția lui.[4] Arınç, rămas loial „casei” AKP, îi reproșează un singur lucru: că a plecat, că a fondat un partid împotriva partidului-mamă, în loc să-și fi exercitat dreptul la critică „sub același acoperiș”. E un elogiu cu tăiș, sincer. Davutoğlu chiar este un intelectual autentic, ceea ce face restul poveștii cu atât mai grav.

Ahmet Davutoğlu s-a născut la 26 februarie 1959 în localitatea Taşkent, din provincia Konya, o localitate sărăcăcioasă cu aproximativ6 000 de locuitori. Este o regiune conservatoare, cu o puternică tradiție religioasă, ceea ce contează pentru profilul lui ideologic ulterior. Konya era, de altfel, și circumscripția pe care avea să o reprezinte în parlament. A urmat liceul la İstanbul Erkek Lisesi (Liceul German din Istanbul), o Deutsche Auslandsschule, deci o educație secundară de elită, în limba germană, într-una dintre cele mai prestigioase instituții din Turcia. A studiat apoi la Universitatea Boğaziçi (Bosfor) din Istanbul, cu o dublă specializare în economie și științe politice, absolvind în 1983. Tot la Boğaziçi a obținut un master în administrație publică și, ulterior, doctoratul în științe politice și relații internaționale. Teza sa de doctorat a stat la baza volumului Alternative Paradigms (1994), o comparație între viziunile islamică și occidentală asupra teoriei politice.

În 1990 a plecat la Universitatea Islamică Internațională din Malaysia, unde a fondat și a condus Departamentul de Științe Politice (până în 1993). Este o etapă des trecută cu vederea, dar importantă. Acolo își cristalizează viziunea „civilizațională”. Între 1995 și 1999 a predat la Universitatea Marmara din Istanbul (relații internaționale/studii despre Orientul Mijlociu), devenind profesor în 1999. Între 1998 și 2002 a fost lector invitat la Academia Militară și la Academia de Război din Istanbul, un detaliu interesant, fiindcă îl apropie de establishmentul strategic-militar. Între 1999 și 2004 a fost profesor și șef al Departamentului de Relații Internaționale la Universitatea Beykent din Istanbul. Între 1995 și 1999 a semnat editoriale săptămânale în cotidianul conservator-islamist Yeni Şafak, vehiculul prin care ideile lui au ajuns la publicul apropiat de mișcarea din care avea să crească AKP.

În 2003 a primit, prin decizie comună a președintelui Ahmet Necdet Sezer și a premierului Abdullah Gül, titlul de ambasador, devenind consilier-șef pentru politică externă al premierului Erdoğan (2003–2009). A urmat mandatul de ministru de externe (2009–2014), alegerea ca deputat de Konya (2011) și, în fine, funcția de prim-ministru și președinte al AKP (august 2014 – mai 2016).  Este căsătorit din 1984 cu Sare (născută Kundak), medic ginecolog, și are cinci copii, soția pe care a evocat-o, de altfel, în declarația de retragere, și pe care Arınç o pomenește în mesajul său.

Ce rămâne în urma activității sale politice?

Căci celălalt bilanț al mandatului său e scris cu sânge. Într-un rechizitoriu devenit celebru, publicistul Yılmaz Özdil a inventariat mandatul de premier al lui  Davutoğlu (2014–2016).[5] În vara lui 2015 s-a prăbușit „procesul de soluționare” (çözüm süreci) cu PKK, iar țara a intrat într-o spirală de atentate: mitingul HDP de la Diyarbakır, Suruç (34 de morți), gara din Ankara, la 10 octombrie 2015, cel mai sângeros atac terorist din istoria Republicii, cu 109 victime[6], Sultanahmet, autobuzul militar din Çankaya, Kızılay, Taksim. În orașele din sud-est Sur, Cizre, Nusaybin au intrat tancurile, luni de interdicție de circulație, cartiere rase, 249 de militari căzuți. Avocatul Tahir Elçi, președintele Baroului din Diyarbakır, a fost ucis în împrejurări niciodată lămurite. Bilanțul global, în contabilitatea lui Özdil: 466 de soldați și polițiști.

Iar „adâncimea strategică” se transformase, între timp, într-o mlaștină strategică. În februarie 2015, armata a evacuat în grabă mausoleul lui Süleyman Șah de pe teritoriul sirian. Practic au furat mormântul din Siria! În noiembrie 2015, un avion de vânătoare rus a fost doborât: „Eu am dat ordinul”, avea să recunoască Davutoğlu[7], cu prețul unei crize grave cu Moscova. Consulatul turc din Mosul fusese luat cu asalt de ISIS (2014), iar consulul și personalul, ținuți ostatici, în 2010, tot pe mandatul său de ministru de externe, se produsese incidentul „Mavi Marmara”.

Peste toate, Siria: jihadiști din întreaga lume tranzitând Turcia, milioane de refugiați intrând în sens invers și primele semințe ale rupturii care avea să ducă la achiziția S-400 și la excluderea din programul F-35. „Zero probleme cu vecinii” sfârșise ca „zero vecini fără probleme”.

Desigur, nu tot ce s-a întâmplat între 2014 și 2016 este opera personală a lui Davutoğlu. Prăbușirea procesului de pace, jocurile statului paralel, calculele MİT și, mai presus de toate, umbra lui Erdoğan arată un premier deja diminuat, un prim-ministru „pe termen de probă”. Îndepărtarea lui, în mai 2016, „lovitura palatului” (sarayın darbesi), l-a făcut primul șef de guvern din istoria Republicii silit să plece fără lovitură militară și fără înfrângere electorală. Aici stă ironia tragică: teoreticianul puterii turcești s-a dovedit el însuși lipsit de putere. Dar tocmai fiindcă doctrina i-a aparținut, el nu poate revendica paternitatea intelectuală a „adâncimii strategice” și, în același timp, să refuze nota de plată geopolitică a acesteia.

Restul e istoria unei marginalizări. În decembrie 2019 a fondat Partidul Viitorul, primul dintre partidele desprinse din AKP, în 2023 intra în opoziție prin „Masa celor Șase” (Altılı Masa) patronată de Kılıçdaroğlu. Un joc de glezne convenabil președintelui Erdoğan. Nu a trecut niciodată pragul electoral pe cont propriu, nu și-a construit o bază dincolo de cercul intelectualilor dezamăgiți ai AKP, iar acum se dizolvă discret. Un partid care, cinstit vorbind, nu a reprezentat mare lucru. Între „Turcia de mâine”, invocată pe patru pagini, și patru deputați care își caută un nou adăpost, prăpastia spune tot.

Davutoğlu se retrage acum, spune el, spre „gândire, educație, știință, cultură, diplomație”, adică înapoi la catedră, în singurul loc unde măreția Turciei poate fi imaginată fără a răspunde pentru consecințele ei. Profesorul se întoarce la teorie. Și poate că aici e adevărul cel mai adânc al acestei retrageri: drama lui Davutoğlu e drama neo-otomanismului însuși, o hartă magnifică desenată peste un teren care a refuzat să i se supună.

A scris o carte despre adâncimea strategică a Turciei, istoria i-a răspuns cu adâncimea strategică a unui mausoleu evacuat, a unei gări însângerate și a unui partid care se stinge fără zgomot. Profesorul se întoarce la catedră. Iar „Turcia de mâine”, pe care a invocat-o cu atâta solemnitate, rămâne exact acolo unde a fost dintotdeauna, mâine.

Iar corpusul lui teoretic e o operă în sine, nu un accesoriu al carierei politice. Fundamentul e filozofic, Alternative Paradigms (1994), teza de doctorat care opune „paradigma” islamică celei occidentale, iar edificiul crește apoi civilizațional, prin Medeniyet Dönüşümü și, mai târziu, Medeniyetlerin Ben-idraki (2018). Pe acest teren se ridică, în 2001, Stratejik Derinlik: nu doar o carte de relații internaționale, ci un program de putere. Doctrina trece apoi din bibliotecă în cabinet Teoriden Pratiğe (2013) adună discursurile ministrului de externe, exact în anii în care „zero probleme cu vecinii” se izbea de realitatea siriană. Iar cercul se închide cu Systemic Earthquake and the Struggle for World Order (Cambridge, 2019), meditația lui despre prăbușirea ordinii de după Războiul Rece.

În plan simbolic, speranța Davutoğlu s-a dovedit încă o iluzie pentru turcii care sperau de la un intelectual să schimbe lucrurile. S-a mai demonstrat și cu el, că toți cei care stau în umbra lui Erdoğan, mai devreme sau mai târziu se ofilesc.

P.S. Davutoğlu a fost la București la conferința regională la nivel înalt The Economist Romania Government Roundtable, organizată în perioada 30 martie – 1 aprilie 2026. A participat la o sesiune dedicată evoluțiilor din Orientul Mijlociu și impactului lor asupra Europei de Sud-Est, alături de fostul comisar european Dimitris Avramopoulos și de diplomatul american Geoffrey Pyatt.

P.S.1.În septembrie 2011, ca ministru de externe, Ahmet Davutoğlu venea la București pentru a onora Reuniunea anuală a diplomației românești, unde își prezenta personal, în fața corpului diplomatic român, chiar doctrina „adâncimii strategice”. Cinci ani mai târziu, ca premier, avea să-l întâlnească pe președintele Klaus Iohannis, de data aceasta la Ankara, la Palatul Çankaya, pe 24 martie 2016, cu doar două luni înainte de a fi înlăturat de la putere.

[1]Ahmet Davutoğlu, „Yarının Türkiye’si İçin”, declarație publică în patru pagini difuzată pe rețelele sociale, 29 iulie 2026.

[2]Pentru contextul dizolvării — eșecul negocierilor de fuziune cu Saadet și Yeniden Refah, congresul de dizolvare din 22 august 2026 și situația celor patru deputați ai grupului Yeni Yol — v. relatările din presa turcă: Yetkin Report (30 iulie 2026), Karar, Sözcü și Dünya (29–30 iulie 2026).

[3]Ahmet Davutoğlu, Stratejik Derinlik: Türkiye’nin Uluslararası Konumu, İstanbul, Küre Yayınları, 2001.

[4]Bülent Arınç, mesaj public pe contul său de X privind retragerea din politică a lui Ahmet Davutoğlu, iulie 2026.

[5]Yılmaz Özdil, inventar critic al premieratului lui Ahmet Davutoğlu (2014–2016); enumerare polemică a atentatelor și pierderilor din perioada 2014–2016.

[6]Atacul de la gara din Ankara, 10 octombrie 2015, soldat cu 109 morți și sute de răniți, rămâne cel mai ucigător atentat terorist din istoria Republicii Turcia; autor: DEAȘ (ISIS).

[7]Declarația lui Davutoğlu privind doborârea avionului militar rus (noiembrie 2015): „Emri ben verdim” — „Eu am dat ordinul”.

ionutcojocaru.ro