În fiecare an, când anul vechi moare și cel nou încă nu îndrăznește pe deplin să se nască, în spațiul alpin începe sezonul de vârf al ritualurilor. Măști, zgomot, alcool, foc. Demonii trebuie îmbunați, norocul chemat, iar ceea ce este incontrolabil trebuie ținut în frâu pentru încă un an. I se spune tradiție, cultură, obicei. În realitate este ceea ce a fost dintotdeauna: o invocație colectivă împotriva fricii.
În aceste săptămâni, Elveția este mai puțin țara băncilor și a regulamentelor și mai mult țara miturilor. Se crede simultan în formulare și în spirite, în reglementările de protecție împotriva incendiilor și în zgomotul clopotelor, în raționalitate și în semne arhaice. O comunitate ultramodernă care și-a păstrat un subconștient pre-medieval — conservat cu grijă sub eticheta folclorului. Și uneori, foarte rar, aceste două niveluri se ciocnesc. Atunci dintr-o punere în scenă ia naștere un eveniment, dintr-un obicei un dezastru, dintr-o autodescriere o oglindă.
Crans-Montana nu a fost, în acest sens, o întâmplare. A fost o reprezentație — doar că fără regizor, fără scenariu, fără plasă de siguranță. Și totuși a urmat o precizie pe care o întâlnești de obicei doar în procese bine exersate.
Căci trebuie pusă întrebarea incomodă: cum se explică faptul că această succesiune a funcționat atât de perfect? Înghesuială, alcool, zgomot, spațiu strâmt, foc, panică, sânge. Totul era acolo. Dramaturgia corespundea până în cele mai mici detalii acelei coregrafii pe care spațiul alpin o practică de secole între Anul Nou și Carnaval. Ceea ce de obicei rămâne simbolic a luat de data aceasta formă literală.
Cine trăiește generații întregi cu asemenea imagini nu ar trebui să se mire dacă ele se materializează cândva. Nu ca joc, nu ca mască, nu ca substitut inofensiv — ci ca violență reală. Nu vin, nu vopsea roșie, nu păpuși de paie. Ci oameni care nu au mai găsit ieșirea.
Elveția își iubește miturile: o administrație care funcționează, o justiție de încredere, un control fără lacune. Dar tocmai aici s-a văzut cât de subțire este această narațiune. Regulamentele există, însă aplicarea lor seamănă adesea cu un ritual: liniștitor, formal, ineficient. O țară care se bazează pe liste de verificare uită ușor că și o listă de verificare poate fi doar o incantație — nu o protecție.
Când rațiunea birocratică eșuează, rămân tiparele mai vechi. Nopți pline de zgomot, torțe, măști, clopote. Folcloristica știe că demonii nu dispar — pot fi doar ținuți în șah. Elveția modernă, în schimb, se preface că i-a eliminat prin reglementări.
Astfel ia naștere tensiunea ciudată a unei țări care se prezintă ca luminată și, în același timp, trăiește adânc în imagini arhaice. Totul este cultură, totul este tradiție, chiar și atunci când se aduce un omagiu întunericului. Haiti vorbește deschis despre „Pactul cu Diavolul” de la Bois Caïman din 1791, din care a izvorât independența sa față de Franța. Despre acest lucru se predă și în școli. Pe bună dreptate, unii se întreabă dacă dezastrele recurente vor continua atâta timp cât acest pact nu este revocat. Elveția preferă să-și numească propriile incantații „eveniment” sau „performance”.
Să ne amintim inaugurarea tunelului de bază Gotthard din 2016. Muncitori pe jumătate dezbrăcați, țapi care se împerechează, îngeri, figuri întunecate, un copil înaripat — o coregrafie finanțată de stat, descrisă pe plan internațional ca bizară și ezoterică. Pe rețelele sociale, mulți au interpretat copilul ca un bebeluș mort sau sacrificat. Aici, un singur cuvânt a fost suficient pentru a îneca orice iritare: artă.
Dar „arta” nu a devenit aici o cheie de interpretare, ci un instrument de închidere a dezbaterii. Cine întreba era considerat provincial. Așa funcționează incantația modernă: nu cu tămâie, ci cu etichete. Totul este permis, atâta timp cât se numește „folclor” sau „artă”.
Tunelul nu a fost inaugurat doar tehnic, ci și ritualic. Ceață în loc de tămâie, lumină în loc de torțe — dar logica a rămas aceeași: se înconjoară opera pentru a o îmblânzi.
La Crans-Montana acest tipar a revenit — doar că fără scenă. Și, ca în orice ritual, zgomotul a fost perfect. Zgomotul este nucleul subestimat al oricărei transe: tobe, clopote, bași asurzitori. Ele îi scot pe oameni din percepția de sine. Ceea ce afară este clopotul de vacă, înăuntru este subwooferul. Transa a fost totală — și a paralizat exact acolo unde instinctul ar fi trebuit să salveze.
Ce ar fi spus Carl Gustav Jung despre asta? Psihiatrul elvețian înțelegea inconștientul colectiv ca o forță reală. În teoria sa a sincronicității, el descria cum imaginile interioare se condensează în evenimente exterioare. Poate că acesta a fost un astfel de moment: o societate care se crede rațională și sigură își vede, în foc, presentimentul reprimat că ordinea este doar o piele subțire.
Dacă se ia în serios imaginea Elveției — rațiune, siguranță și progres —, nu este suficient să se înăsprească regulamentele. Ar trebui pusă sub semnul întrebării și acea cultură toxică ce estetizează pericolul ca folclor și extaz.
Crans-Montana nu a fost un accident de funcționare. A fost o revelație — despre cât de inflamabil nu este doar spuma, ci și mitologia unei țări.
Acolo unde atât de mult foc este folclorizat, nu ar trebui să ne mire flăcările.
Radu Golban
Câți ani din ultimii 35 ai trăit în Elveția, bade? Lași impresia că ai fost călător sau pasager de maximum un an de scrii asemenea caracterizare, da, e opinia dumitale, respect opinia dar ceva nu se leagă! Oare de ce nu înțeleg multi libertatea din toate punctele de vedere dar libertate cât de cât controlata in Elveția? Asta e democrație reală dar controlata ceea ce e foarte bine, că drepturile copilului/elevului sunt mai crescute decât ale cadrului didactic, este realitatea de pe tot globul! La sărbători, de fiecare data, cetățenii își aleg cum să sărbătorească prin asumare, NU pe răspunderea statului Elvețian, toți au asigurare și obligatoriu își asumă orice acțiune! Nu statul Elvețian a dat foc la Crans-Montana, nu statul Elvețian a dat aviz acelor infractori sa existe, sa funcționeze acel bar unde balamucul a fost la cote alarmante! Așa că, mai revizuieste-ti opinia, bade, ținând cont de desele amânări privind focul anual al „paiaței” prin care fac calcule pentru viitorul am ploios, cu ninsoare sau seceta!