Sunt oameni care trec prin fotbal și oameni care lasă ceva în urma lor. Unii rămân în memoria tribunelor prin goluri, alții prin trofee, iar câțiva, mult mai puțini, prin felul în care au încercat să schimbe însuși modul în care este gândit jocul.
Într-o epocă în care fotbalul își căuta încă propriile răspunsuri, un antrenor român a înțeles că mingea poate deveni mai importantă decât viteza celui care o urmărește, iar răbdarea poate fi uneori mai puternică decât atacul în forță.
Angelo Niculescu, sportivul care și-a pus răbdarea în slujba fotbalului
La 1 octombrie 1921, la Craiova, se năștea Angelo Niculescu, omul care avea să rămână în istoria fotbalului românesc nu doar prin rezultatele obținute ca antrenor, ci mai ales printr-o idee tactică pe care lumea fotbalului avea s-o redescopere, decenii mai târziu, sub un alt nume: „tiki-taka”.
A început să joace fotbal la aproximativ 15 ani, iar cariera de jucător l-a purtat pe la Rovine Grivița Craiova, FC Craiova, Carmen București, Ciocanul București și Dinamo București, formație pentru care a fost primul căpitan. În prima divizie a strâns 93 de meciuri și 3 goluri, însă adevărata sa contribuție avea să apară după ce a renunțat la cariera de jucător. În 1952, după absolvirea Institutului de Cultură Fizică, a început să lucreze ca antrenor, iar numele său avea să se lege treptat de câteva dintre momentele importante ale fotbalului românesc.
La Dinamo a venit primul mare succes: în 1955, echipa cucerea primul campionat din istoria clubului. Zece ani mai târziu, Niculescu câștiga din nou titlul cu Dinamo, iar în 1964 adăuga Cupa României. Între timp, pregătise și alte formații, printre care CCA București, Tractorul Brașov, Sportul Studențesc, Politehnica Timișoara, SC Bacău, Universitatea Cluj și Oțelul Galați.
Dar momentul care i-a fixat numele în istoria fotbalului românesc a venit în 1967, când a preluat echipa națională. România venea după un sever 1–7 cu Elveția, iar Niculescu a început să construiască o reprezentativă capabilă să joace altfel, bazându-se pe ceea ce el numea „temporizare”: posesie, pase scurte, circulația mingii și răbdarea de a construi faza fără ca echipa să se arunce permanent înainte.
Ideea era simplă doar în aparență. Mingea trebuia să circule, adversarul trebuia făcut să alerge, să iasă din poziție și, în cele din urmă, să creeze singur spațiile de care România avea nevoie. Într-o epocă în care fotbalul era încă dominat de alte concepții tactice, Niculescu încerca să transforme posesia în armă, iar pasele scurte într-un mijloc de a controla ritmul partidei.
Rezultatul acestei construcții s-a văzut la Campionatul Mondial din Mexic, 1970, unde România ajungea într-o grupă cu Anglia, Cehoslovacia și Brazilia. A pierdut primul meci, 0–1 cu Anglia, apoi a învins Cehoslovacia cu 2–1, pentru ca în ultimul joc să întâlnească Brazilia lui Pelé și să piardă cu 2–3, într-unul dintre cele mai cunoscute meciuri disputate de România la un turneu final mondial.
România nu a trecut de faza grupelor, dar participarea din Mexic a rămas una dintre marile borne ale fotbalului nostru. Iar Niculescu a rămas legat de ea și printr-o decizie care a stârnit controverse: folosirea lui Nicolae Dobrin în meciul cu Brazilia. Relația dintre antrenor și marele fotbalist piteștean avea să fie discutată multă vreme după încheierea turneului.
Niculescu a condus naționala până în 1973, adunând 41 de meciuri la cârma reprezentativei. În anii care au urmat a continuat activitatea de antrenor și profesor, devenind antrenor emerit, președinte al Colegiului Central al Antrenorilor și membru de onoare al Federației Române de Fotbal. A lăsat și cărți despre pregătirea fotbalistică, între care Fotbal. Metode și mijloace de antrenament, apărută în 1972, și Corabia cu 11 pasageri, din 1974.
Ceea ce face însă ca numele lui Angelo Niculescu să depășească astăzi granițele istoriei fotbalului românesc este tocmai această „temporizare”, concepută într-o perioadă în care nimeni nu vorbea încă despre „tiki-taka” în sensul în care avea să devină celebră mai târziu. În 2011, FIFA l-a prezentat drept unul dintre precursorii stilului asociat ulterior fotbalului spaniol și Barcelonei.
Angelo Niculescu a murit la 20 iunie 2015, la București, la vârsta de 93 de ani. A rămas însă în fotbal printr-o idee care nu îmbătrânește: uneori, pentru a câștiga teren, nu trebuie să alergi înainte, ci să știi să păstrezi mingea, să obligi adversarul să alerge după ea și să aștepți clipa în care jocul îți deschide singur drumul.
Istoria fotbalului are memoria ei selectivă. Păstrează scorurile, trofeele și numele marilor campioni, dar uită adesea oamenii care au lucrat în liniște la ideile din spatele jocului. Angelo Niculescu aparține acestei categorii rare. Dincolo de ceea ce poate fi consemnat în statistici, rămâne întrebarea pe care fotbalul său a lăsat-o generațiilor următoare: dacă ai suficientă răbdare să lași jocul să se construiască, poate că nu trebuie să alergi după victorie — uneori este suficient să o lași să vină spre tine.
Surse: Federația Română de fotbal, articolul: „S-a stins din viață fostul antrenor al naționalei României, Angelo Niculescu”; Wikipedia.org; Adevarul.ro/sport, „Interviu cu Angelo Niculescu inventatorul „tiki-taka”. Coperta: „Angelo Niculescu” foto: F.R.F.
