Atunci pentru ce luptăm?

„Then what are we fighting for?”, iată ce a spus, potrivit legendei, Winston Churchill când i s-a cerut să reducă fondurile pentru cultură în timpul războiului. O dilemă actuală, a noastră, a Europei, a lumii întregi. A fi înarmat sau a fi „luminat”, iată întrebarea care ar trebui să însoțească orice buget, orice strategie, orice sabie ridicată. Ce rost are să învingem dușmanul, dacă între timp ne pierdem sufletul și trupul ? Ce folos ne aduce o armată puternică, dacă mintea care o conduce e „săracă”, iar nația bolnavă și obosită?

„Să investim în apărare”, spun unii, „să fim pregătiți, să fim respectați.” Da, nu există îndoială, dar doar acolo unde există transparență și măsură. O națiune care se apără numai cu arme își pierde, fără să știe, motivele pentru care merită să fie apărată. A câștiga o cursă a înarmărilor poate însemna a pierde o cursă mai lungă, mai tăcută, cea a educației, a sănătății și a demnității. O țară cu tancuri moderne și școli ruinate nu e o țară sigură, e țara unui popor redus la ignoranță și tăcere.

Istoria nu iartă pe cei care confundă forța cu înțelepciunea. Imperii s-au prăbușit sub propria lor greutate, nu pentru că n-au avut arme, ci pentru că au uitat pentru ce le-au ridicat. Fiecare miliard cheltuit pe arme e o alegere morală, nu doar contabilă. Un tanc trăiește zece ani. Un profesor luminat, aproape un secol. Un spital salvează mai multe vieți decât orice armă convențională. Cheltuielile pentru sănătate și educație nu slăbesc apărarea, ci o întăresc. O minte limpede și un corp sănătos sunt scuturile cele mai vechi ale omenirii.

Așadar, a fi puternic sau a fi înțelept? E o falsă alegere. Suntem puternici pentru că suntem înțelepți. Armele pot apăra granițe, dar doar educația și sănătatea pot apăra viitorul. Un popor care gândește nu poate fi cucerit, dar un popor fără repere culturale și morale nu se va ridica la luptă atunci când soarta o cere, ci va căuta cotloane să se ascundă. Un stat care își prețuiește profesorii și medicii nu va avea nevoie să-și testeze armele, va alege mai întâi cuvântul și respectul reciproc.

Secolul XX ne-a oferit două drumuri. Uniunea Sovietică a ales industrializarea forțată și

acumularea de armament. A obținut putere militară enormă, dar a colapsat economic și moral. Finlanda, dimpotrivă, a înțeles că siguranța nu stă doar în arme, ci în încredere. După Războiul de Iarnă, a investit în educație, egalitate și coeziune socială. Astăzi, este una dintre cele mai educate și stabile societăți din lume, o democrație care se apără prin inteligență colectivă. Coreea de Sud, ruinată după războiul din anii ’50, a ales să-și înarmeze poporul cu cunoaștere, nu doar cu arme. Prin educație, disciplină și inovație, a trecut de la sărăcie la statutul de putere industrială globală. A demonstrat că o minte formată valorează cât o armată. Japonia, după 1945, a decis să transforme înfrângerea în învățătură. A fost obligată să renunțe la războaie ofensive, dar a ridicat „bastioane” ale științei, educației și muncii. Într-o generație, a reconstruit o țară din cenușă, arătând că disciplina și cultura pot fi mai puternice decât orice flotă militară. Toate aceste națiuni au înțeles același lucru, adevărata securitate nu e absența războiului, ci prezența demnității. O societate educată și sănătoasă devine inexpugnabilă fără să tragă un foc de armă. Churchill a avut dreptate, dacă renunțăm la cultură, la educație, la oameni, atunci pentru ce mai luptăm?

Viorel Ioniță