Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor

Mykonos nu este doar una dintre cele mai scumpe și exclusiviste destinații turistice ale Greciei. Insula are de decenii și reputația unei destinații cosmopolite, cu o scenă LGBTQ+ extrem de vizibilă și cu o industrie a ospitalității construită în jurul luxului, discreției și petrecerilor.

Tocmai de aceea, explicația oficială potrivit căreia un avion privat al Camerei de Comerț și Industrie a României a ajuns aici pentru „atragerea de investiții străine” ridică o întrebare simplă: unde sunt investițiile și cine au fost investitorii?

Apoi apare un pasager care schimbă radical povestea: un judecător al Curții Constituționale a României, Cristian Deliorga, pe numele lui.

Domnia sa nu era investitor, cum nu era nici antreprenor. Sau cel puțin nu știm noi. Nu era, din informațiile disponibile, membru al delegației însărcinate să convingă capitalul străin să vină în România. A sărit chiar și peste „business lunch-ul” din programul vizitei, organizat tot pe banii CCIR.

Atunci de ce era acolo? Răspunsul este aproape dezarmant prin naturalețea lui: pentru că este prieten cu președintele CCIR, Mihai Daraban, de peste treizeci de ani. Iar avionul era oricum plătit. O explicație bună pentru o excursie. Execrabilă pentru o instituție.

Să presupunem că președintele CCIR are dreptate și că aeronava costa exact la fel, indiferent dacă în ea erau zece, douăzeci sau douăzeci și unu de pasageri. Atunci judecătorul nu a costat organizația niciun leu în plus. Perfect. Dar asta răspunde doar unei singure întrebări pseudo-contabile: cât a costat pasagerul?

Nu răspunde însă la întrebarea mult mai importantă: în baza cărui drept a fost invitat? Pentru că un loc într-un avion privat nu este doar un scaun. Este un serviciu care are o valoare de piață. Iar dacă serviciul este oferit gratuit unei persoane care nu avea o misiune oficială în deplasare, avem nevoie de o justificare. Nu morală, nici sentimentală, ci instituțională.

CCIR nu este pușculița nimănui. Aici merită însă să facem o precizare care poate părea tehnică, dar este esențială. CCIR este o organizație neguvernamentală, autonomă, fără scop patrimonial și de utilitate publică. Cu alte cuvinte, nu este o instituție a statului în sensul clasic. Dar nici nu este firma personală a președintelui, deși unii pretind că Daraban ar avea tot dreptul, ținând cont că a preluat un „dezastru” de la fostul președinte Mihail Vlasov și, astăzi, Camera, iată, este pe excedent în fiecare an.

Lucrurile, din fericire, nu stau chiar așa. Patrimoniul organizației trebuie administrat în interesul acesteia și în limitele competențelor prevăzute de lege și de propriile acte de organizare. De aceea, problema nu poate fi redusă la: „Nu s-au cheltuit bani în plus.” Un administrator nu primește dreptul de a dispune de resursele organizației după criteriul „oricum erau disponibile”. Undeva trebuie să existe o limită. Și, firesc, întrebarea este dacă limita a fost depășită aici, cu un judecător CCR prieten cu președintele. O întrebare incomodă, pentru că un judecător al Curții Constituționale nu este un funcționar oarecare. Curtea Constituțională poate decide asupra unor legi care afectează direct statul, administrația, companiile și interese economice majore. Iar independența unui judecător nu trebuie doar să fie reală, trebuie să fie și credibilă.

Dacă un judecător acceptă un beneficiu personal de la conducătorul unei organizații cu interese economice și instituționale importante, apare inevitabil întrebarea: era prudent să accepte?

Să spunem totuși că nu a fost influențat. Nu există, din faptele prezentate, o asemenea dovadă. Nu spunem că a fost mituit, pentru că nici asta nu rezultă automat. Spunem ceva mult mai simplu: un judecător CCR ar trebui să evite chiar și situațiile care pot crea o aparență rezonabilă de dependență sau obligație personală.

Pentru că prestigiul unei asemenea funcții nu se măsoară doar în ceea ce poți demonstra în instanță. Se măsoară și în ceea ce alegi să nu faci în afara ei.

Și dacă nu este mită, ce este? Codul penal este destul de clar. Luarea de mită trebuie demonstrată prin legătura dintre folosul primit și îndeplinirea sau neîndeplinirea unui act de serviciu. Or, un zbor gratuit nu demonstrează singur această legătură. Dar de aici până la concluzia „no problem, case closed” este totuși o distanță uriașă.

Există norme de integritate, obligații privind declararea anumitor avantaje. Există chiar și reguli disciplinare. Există obligația de a proteja independența și demnitatea funcției.

Și mai există ceva, o coincidență care merită verificată. Judecătorul în cauză a făcut parte din completul CCR care a soluționat, în 2021, o cauză referitoare la legislația privind terenurile Romexpo, cu implicații directe pentru CCIR.

Sigur, nici de aici nu rezultă că judecătorul ar fi fost influențat, nici că deplasarea la Mykonos ar avea vreo legătură cu acea decizie. Dar faptul este suficient de relevant pentru a nu fi ignorat, pentru că, atunci când vorbim despre independența unui magistrat, relațiile personale cu reprezentanții unor entități care au interese în zona de competență a instanței nu sunt detalii decorative.

Sunt lucruri pe care Mihai Daraban trebuie să le explice clar. Cine a decis invitarea judecătorului CCR? În baza cărui document sau a cărei decizii? Care era scopul instituțional al prezenței sale? Ce atribuție avea în delegație? De ce a fost nevoie să participe la deplasare, dacă nu participa la acțiunea pentru care fusese închiriat avionul? A fost calculată valoarea serviciului oferit gratuit? A fost acesta considerat un avantaj?

Iar judecătorul CCR, la rândul său, ar trebui și el să ne lămurească. De ce a acceptat transportul? În ce calitate a călătorit? A existat o invitație oficială? A avut vreo activitate profesională legată de scopul deplasării? A fost declarat avantajul, dacă se încadra în pragurile prevăzute de legislația privind declarațiile de avere?

Nu sunt întrebări scandaloase. Sunt întrebări normale într-o democrație sau credeți că nu mai este cazul?

Poate că totul este legal. Poate că documentele vor demonstra că președintele CCIR avea competența de a invita pasageri suplimentari. Poate că statutul permitea acest lucru. Poate că judecătorul avea un rol în delegație care nu a fost făcut public. Poate că avantajul a fost declarat conform legii. Poate că nu există absolut nicio încălcare. Poate.

Nu știu dacă Cristian Deliorga a cântat, în copilărie, refrenul cu „Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor”, dar știu că un om normal trebuie să aibă o motivație solidă pentru a zbura dus-întors, în aceeași zi, de la București până în Mykonos, fără un scop.

Nu a participat la importanta întâlnire, nu a luat masa cu ceilalți pasageri. Oare ce a făcut în cele câteva ore „la sol”? Cineva trebuie să afle…