În arhitectura constituțională a României post-decembriste, instituția Avocatului Poporului ocupă un loc profund paradoxal: este consacrată ca garant al drepturilor și libertăților fundamentale, dar este lipsită de orice instrument juridic efectiv care să îi permită exercitarea reală a acestei funcții. Creată după 1990, ca parte a construcției declarative a statului de drept, instituția nu poate invoca nici tradiția, nici tranziția pentru a-și justifica limitele. După mai bine de trei decenii, problema Avocatului Poporului nu mai este una de performanță administrativă, ci una de concepție juridică. Analiza statutului și a activității sale arată că ne aflăm în fața unei instituții care, chiar și în ipoteza unei voințe autentice de a acționa, nu dispune de baza legală necesară pentru a produce efecte juridice reale. Inacțiunea nu este o deviere de la misiune, ci rezultatul direct al unui cadru normativ care nu permite acțiunea.
Avocatul Poporului funcționează într-un stat în care mecanismele de responsabilizare publică sunt fragile, iar adevărurile fondatoare ale perioadei post-1989 au rămas parțial nerezolvate. Într-un asemenea context, existența unei instituții care proclamă protecția cetățeanului, dar care nu poate obliga autoritățile, nu poate anula acte, nu poate sancționa și nu poate impune respectarea Constituției, nu reprezintă o garanție democratică, ci o anomalie instituțională. Instituția emite opinii fără forță juridică, recomandări fără caracter obligatoriu și poate sesiza Curtea Constituțională doar în mod discreționar, fără obligația legală de a analiza pe fond sesizările primite și fără a fi constrânsă să își motiveze refuzul de a acționa. Această discreție absolută, lipsită de control juridic, nu este expresia independenței, ci dovada unei construcții normative defectuoase.
Mai grav decât lipsa de eficiență este efectul simbolic pe care instituția îl produce. Avocatul Poporului creează aparența existenței unui mecanism de echilibrare între individ și stat, inducând convingerea că drepturile fundamentale beneficiază de o protecție instituțională autonomă. În realitate, cetățeanul este orientat către o instituție care poate, în mod legitim din punct de vedere juridic, să nu facă nimic. Această deturnare a așteptărilor legitime produce o neutralizare a reacției juridice autentice și consolidează iluzia unui stat de drept funcțional, în timp ce mecanismele reale de protecție rămân exclusiv cele judiciare, costisitoare și greu accesibile.
Problema esențială nu este una de persoane, ci de statut. Chiar presupunând buna-credință a celor care exercită funcțiile din cadrul instituției, cadrul legal care reglementează Avocatul Poporului nu permite intervenții constrângătoare, eficiente și verificabile. O instituție lipsită de competențe juridice reale nu poate apăra drepturi fundamentale, indiferent de intențiile celor care o conduc. Menținerea sa devine astfel nu doar inutilă, ci nocivă, pentru că întreține o ficțiune constituțională și substituie aparența protecției cu protecția însăși.
În acest context, se impune discutarea explicită a temeiului dizolvării instituției. Avocatul Poporului este o autoritate publică autonomă reglementată constituțional și organizată prin lege organică. În aceeași măsură în care legiuitorul constituant a consacrat existența sa, legiuitorul derivat are competența de a constata, prin revizuire constituțională și intervenție legislativă subsecventă, că scopul pentru care instituția a fost înființată nu mai este realizat sau că mijloacele juridice puse la dispoziție sunt structural inadecvate. Parlamentul României, în calitate de autoritate reprezentativă supremă și unică legiuitoare, are nu doar dreptul, ci și obligația de a elimina din ordinea constituțională instituțiile care nu produc efecte juridice reale și care afectează funcționarea coerentă a statului de drept. Menținerea unei instituții lipsite de eficacitate normativă contravine principiilor legalității, bunei administrări și responsabilității în utilizarea fondurilor publice.
După peste treizeci de ani de funcționare, devine evident că Avocatul Poporului nu este o instituție imperfectă care ar necesita ajustări punctuale, ci una concepută greșit de la început, menținută din inerție legislativă și utilă mai ales pentru a susține o aparență constituțională. Drepturile fundamentale nu se apără prin mecanisme fără forță juridică și fără răspundere. În aceste condiții, dizolvarea instituției Avocatului Poporului, prin voința Parlamentului României exprimată în limitele ordinii constituționale, nu ar reprezenta un regres democratic, ci un act de claritate juridică și de onestitate instituțională. Un stat de drept nu are nevoie de simulacre de protecție, ci de instituții capabile să acționeze, să răspundă și să producă efecte juridice reale.
Absolut corect! ‘Inerție legislativă…’
Alooooo, care instituție din Romania funcționează legal cu acte în regulă în România, conform legislației și statutul schimbării regimului prin lovitura de stat 1989 decembrie, nu exista legislația modificata pentru funcționarea entităților în democrația de după 1990, legi publicate în monitorul oficial al României? Nicio instituție de după 1990-2.000! Romania funcționează pe baza de falsuri infractionale, de asta e atâta bătaie de joc, atâta infracționalitate, atâta ucidere prin stresul mizeriilor politice infractionale organizate politic care nu răspund în fața legii de niciun fel, de asta se fac legi cu dedicație, de asta trădătorii de țară vând tot ce înseamnă Romania. Avocatul Poporului, nu exista, e lipitoarea de politic cu preț nesimțit privind avantajele financiare și de orice.