De o biserică mai era nevoie tocmai în curtea unui spital? Da. Tocmai în curtea unui spital este nevoie de o biserică. Poate mai mult decât oriunde altundeva. Și o să vă spun și de ce. Dintr-o experiență personală, nu din povești scrise pe rețelele de socializare de oameni care știu ei mai bine ce îi trebuie omului aflat în suferință.
Dar, înainte de asta, haideți să lămurim un lucru. Biserica a fost lângă omul bolnav cu mult înaintea sistemului medical modern. Mai mult, oamenii Bisericii au pus bazele unora dintre primele așezăminte organizate pentru îngrijirea bolnavilor. În secolul al IV-lea, în jurul anului 370, Sfântul Vasile cel Mare a întemeiat, la Cezareea Capadociei, impresionantul complex filantropic rămas în istorie sub numele de Basiliada, unde erau îngrijiți bolnavii, săracii și cei abandonați.
Revenind la zilele noastre, eu cred că bisericuțele din incinta spitalelor, paraclisele, așa cum le spunem, sunt umărul pe care omul își pleacă fruntea atunci când medicii nu mai au răspunsuri. Pentru mine, un astfel de loc a fost, ani și ani, o bisericuță aflată în apropierea Institutului Oncologic „Prof. Dr. Ion Chiricuță” din Cluj-Napoca. Acolo mă rugam. Acolo mulțumeam. Acolo intram de fiecare dată când ajungeam cu mama la control. Apoi, în cea mai grea perioadă a vieții mele, acea bisericuță a devenit pentru mine mai mult decât un loc de rugăciune. A devenit brațele care m-au primit, m-au cuprins și m-au înțeles. Un loc care a plâns și a suferit tăcut împreună cu mine. Până în ultima zi, până în ultimul ceas, până într-o dimineață de octombrie, pe la opt fără ceva…
Nu știu ce m-aș fi făcut fără acel loc. Cred că aș fi luat-o razna. Și înainte, dar mai ales după. Când medicii tăceau, sfinții de pe pereții acelei mici biserici parcă îmi șopteau că de la Dumnezeu nu trebuie să așteptăm mai puțin decât minuni. Iar astfel de locuri există în spitale din întreaga țară. Nu împotriva medicinei și, Doamne ferește, nu în locul ei. Credința nu îi ia medicului bisturiul din mână și nici rugăciunea nu înlocuiește tratamentul. Dar există clipe în care medicina ajunge la limitele ei, medicii nu mai pot promite nimic, iar omul rămâne singur cu spaima, durerea și întrebările lui. Atunci are nevoie de un loc în care să intre, să închidă ușa și să spună, poate pentru prima dată în viață cu adevărat: „Doamne, ajută-mă!”. Sau, uneori, doar să tacă. Pentru că sunt dureri pentru care nici măcar cuvintele nu mai ajung.
Tocmai de aceea socotesc că ceea ce se va întâmpla azi dimineață la Petroșani, sfințirea Paraclisului din incinta Spitalului de Urgență Petroșani, este un moment binecuvântat. Pentru bolnavi, pentru aparținătorii care stau cu sufletul strâns pe coridoare, dar și pentru cei care îi îngrijesc: medici, asistente, infirmiere și întregul personal al spitalului. Pentru că și cei care salvează vieți au uneori nevoie de un loc în care să-și plece fruntea.
Și, pentru ca lucrurile să fie foarte clare și să-i liniștim dinainte pe cei care probabil erau deja tentați să creadă că, în locul unui ecograf, spitalul a cumpărat icoane sau că, în locul unui medic, statul plătește „popa”, trebuie spus un lucru esențial: biserica nu a fost construită din bani publici. O parte semnificativă a investiției este donația unui om care a dorit să rămână anonim. Au contribuit, de asemenea, creștini din întreaga țară, precum și familia părintelui care slujește aici. Nu s-a luat un leu de la bolnavi, nu s-a renunțat la vreun aparat medical și nu s-a tăiat vreun post de medic pentru ridicarea acestui paraclis.
Așa că nu, aici nu trebuie să alegem între ecograf și icoană, între medic și preot, între știință și credință. Omul bolnav are nevoie de medic, de aparatură, de tratament și de spitale cât mai bune. Dar uneori are nevoie…
