Balada soldatului Piotr și a surorilor lui

Două doamne frumoase ca doi trandafiri înfloriți își dau întâlnire în Polonia. Sunt rude apropiate, pentru că mamele lor au fost surori. Vin de pe continente diferite și s-au văzut ultima oară acum șapte ani, în România. Povestea lor însă începe mult mai devreme, în 1940, când un sat polonez de la granița cu Lituania este ocupat de URSS, asemenea Basarabiei și nordului Bucovinei.

Cei patru copii ai familiei Sadowski, doi băieți și două fete, trebuie să ia o decizie. Piotr, cel de-al doilea frate, nu vrea să lupte în armata sovietică și este internat într-un lagăr. Scapă împreună cu un camarad după aproape doi ani și ajunge în Iran, aproape mort. Este pus pe picioare, dar drumul spre casă îi este interzis. Se înrolează în brigada poloneză din Marea Britanie și luptă împotriva nemților la Monte Cassino, unde este decorat cu Crucea Victoriei, cea mai înaltă și prestigioasă decorație militară din sistemul de onoruri britanic. Se stabilește în Penley, unde se însoară cu Joyce, cu care va avea șase copii. Părinții se sting în Polonia ocupată fără să-i mai poată întâlni, iar pe fratele și surorile sale îi va revedea după mult, mult timp.

Dacă Antoś, fratele cel mare, rămâne în Polonia și își va mânca sănătatea într-o mină de cărbune, cele două surori se refugiază din calea războiului, ajungând tocmai în România, la Craiova. Căruța cu care pleacă și lacrimile celor dragi sunt ultimele lor amintiri din satul natal. Sunt tinere, foarte tinere, iar cea mai mică trebuie să mintă în privința vârstei, altfel nu poate fi primită în noua lor patrie.

Dar viața le desparte până la urmă. Cea mică se mărită la Craiova, cea mare la Sibiu. O distanță rezonabilă, până când toată familia din Craiova, cu unchi, mătuși și veri, emigrează în Argentina. Halinka rămâne singură în România. Dorul îi va arde în suflet ca o candelă toată viața. Pe Antoś îl va revedea după aproape douăzeci de ani, pentru că va putea călători în țări „socialiste și prietene”; pe sora ei o va revedea însă după douăzeci și cinci de ani, iar pe Piotr după aproape patruzeci și cinci.

Aeroportul Otopeni și cei aflați în acel moment acolo au fost martorii unei minuni. Semnele timpului, pictate pe trupuri, și amintirile transfigurate nu au putut rupe firul. Niciunul dintre ei nu mai știa cum arată celălalt. Fotografiile mint, imaginile din arhiva sufletească spun altceva. Cu frica de a nu greși, Halinka ridică ușor mâna până la înălțimea șoldului. Piotr ezită și el, pentru că nu știe dacă va rezista lacrimilor. Ridică mâna totuși, ca pe o victorie asupra nedreptății destinului, ca un semn de mulțumire adresat Celui de Sus. Piotr și Halinka, după patruzeci și cinci de ani.

Cele două doamne frumoase din Cracovia au decis să pășească împreună pe pământul din care au fost plămădite mamele lor. Cuvintele poloneze ale copilăriei, strecurate printre cuvinte românești sau spaniole, le revin mai întâi în suflet, apoi în rostire. Mănâncă doar în taverne tradiționale și își amintesc de borșul de sfeclă și de chiftelele de cartofi cu smântână.

Copiii și nepoții celor două doamne, ca și copiii și nepoții lui Piotr, sunt răsfirați pe mapamond ca semințele pe care le împrăștie urgia și vântul năprasnic. Argentina sau Spania, România sau Austria, Anglia și Statele Unite au fire invizibile ce le leagă de micul sat de la granița cu Lituania, dispărut din memoria urmașilor, ascuns undeva în documentele de arhivă ale eroului Piotr și ale frumoaselor surori.

Azi, încă vrem război, încă dezrădăcinăm oameni și îi aruncăm, ca emigranți, în țări străine. Încă suntem învățați să urâm, să întoarcem spatele și să scuipăm în loc să dăm mâna. Dispar familia și neamul, dispar pozele părinților purtate cu grijă alături de actul de identitate, dispare lumânarea aprinsă de dorul celor dragi, plecați întotdeauna prea devreme.

Antoś, chinuit de război și apoi de comunism, a refuzat să vină acasă atunci când a aflat că sora lui, Halinka, a venit din România pe neașteptate să-l viziteze. Ieșise de la muncă, era murdar și băuse cu colegii. A venit a doua zi, ferchezuit, pentru că era fratele mai mare, cel care rămăsese să înfrunte și a doua urgie.

P.S. Președintele Poloniei, Karol Nawrocki, a anunțat vineri că retrage cea mai înaltă distincție a țării sale acordată președintelui ucrainean Volodimir Zelenski, Ordinul Vulturului Alb. Motivul? Decizia, la sfârșitul lunii mai, a lui Zelenski de a denumi o unitate militară cu numele Armatei Insurecționale Ucrainene (UPA) – organizație naționalistă din cel de-al Doilea Război Mondial, considerată în Polonia responsabilă de moartea a peste 100.000 de polonezi. Președintele Nawrocki s-a declarat indignat și a propus retragerea distincției poloneze omologului său ucrainean.