În România, s-a instalat o situație în care politica și justiția par să se blocheze reciproc. Politicul acuză justiția că împiedică decizia și guvernarea, iar justiția ajunge să suporte presiunea politicului, inclusiv prin atacuri publice, conflicte instituționale și tentative de influențare a spațiului în care trebuie să funcționeze independent.
Problema este că, atunci când fiecare instituție încearcă să explice eșecul celeilalte, societatea rămâne prinsă la mijloc. Guvernarea nu mai poate decide cu suficientă autoritate, iar justiția nu mai poate funcționa cu suficientă încredere publică.
În acest conflict s-a instalat, tot mai vizibil, bunul plac. De o parte și de cealaltă apar decizii și atitudini care lasă impresia că regula este invocată atunci când convine și ignorată atunci când incomodează. Iar acolo unde bunul plac devine instrument de putere, următorul pas poate fi chiar șantajul instituțional sau politic: presiunea exercitată asupra celuilalt pentru a obține un avantaj, o protecție sau o decizie.
Vinovați există de ambele părți și trebuie identificați. Nu instituțiile, în abstract, trebuie transformate în ținte, ci persoanele care, prin acte, decizii sau conduite concrete, au încălcat legea ori au folosit funcția pentru a produce sau întreține blocajul. Iar acolo unde există răspundere juridică, aceasta trebuie stabilită potrivit legii și trebuie să existe consecințe reale. Funcția nu poate deveni scut de răspundere.
Tocmai aici este locul unei reforme esențiale. Nu al unei reforme cosmetice, făcută prin schimbarea unor persoane sau prin rescrierea unor sloganuri, ci al unei reforme care să reașeze raporturile dintre puterile statului pe reguli clare, competențe delimitate și răspundere efectivă. Fără această reașezare, orice reformă rămâne doar o schimbare de decor.
Într-un asemenea sistem de blocaj, până și desemnarea unor premieri iluzorii devine posibilă. Premieri desemnați fără o perspectivă reală de a forma și conduce un guvern pot deveni parte dintr-un mecanism în care procedura este bifată, în timp ce soluția politică rămâne absentă. Iar dacă asemenea desemnări se repetă, problema nu mai este doar a persoanei propuse pentru funcția de premier, ci a unui sistem care poate transforma o prerogativă constituțională într-un simplu exercițiu formal.
Este un cerc vicios. Politicul invocă blocajul instituțional pentru a-și justifica propriile ezitări, în timp ce justiția este chemată tot mai des să rezolve conflicte care au fost produse sau agravate de decizii politice. Instanțele nu pot însă guverna, după cum Guvernul și Parlamentul nu pot judeca.
Separarea puterilor în stat nu înseamnă izolarea lor și nici subordonarea uneia față de cealaltă. Înseamnă delimitarea competențelor și existența unor mecanisme de control reciproc. Când aceste limite sunt încălcate, statul începe să funcționeze prin conflicte, nu prin reguli.
Mai grav este că blocajul poate deveni convenabil. Când responsabilitatea este permanent transferată, nimeni nu mai răspunde cu adevărat pentru rezultat. Politicul spune că justiția îl împiedică, justiția arată spre cadrul legislativ, iar societății i se cere să aștepte.
Dar statul nu poate fi administrat prin așteptare.
România are nevoie de o revenire la regula elementară a democrației constituționale: fiecare putere să-și exercite competențele, să-și asume propriile decizii și să răspundă pentru ele. Politicul trebuie să legifereze și să guverneze. Justiția trebuie să judece. Iar controlul reciproc trebuie să se exercite prin Constituție și lege, nu prin presiune, amenințare sau șantaj.
Altfel, ajungem la paradoxul unei țări în care politica acuză justiția că blochează statul, iar justiția ajunge să fie chemată să repare blocajele produse de politică.
Și, între cele două, rămâne exact ceea ce nu are voie să fie blocat: societatea însăși.
