România se apropie de un punct în care problema nu mai poate fi redusă la câteva cazuri izolate de ineficiență administrativă, abuz sau corupție. Problema reală este una de capacitate instituțională: un aparat de stat supradimensionat, insuficient responsabilizat și alimentat, în anumite zone, de mecanisme administrative și legislative care permit discreționarul, lipsa de transparență și transferul responsabilității de la o instituție la alta.
Când instituțiile statului se multiplică, dar răspunderea efectivă se diluează, cetățeanul nu mai beneficiază de un stat mai puternic, ci de un stat mai greu de controlat și mai costisitor de susținut.
Iar aici apare un risc pe care România nu își mai poate permite să îl trateze superficial: incapacitatea de plată a statului. Un aparat public supradimensionat, cheltuieli care cresc constant, administrarea defectuoasă a resurselor și lipsa unei răspunderi reale pentru deciziile care produc pierderi pot transforma, în timp, o problemă administrativă într-una financiară și, în cele din urmă, într-o problemă de solvabilitate și de încredere în stat.
Incapacitatea de plată nu apare, de regulă, dintr-o singură decizie. Ea poate fi rezultatul acumulării unor dezechilibre tolerate ani la rând: cheltuieli nejustificate, risipă, pierderi instituționale, administrarea defectuoasă a banului public, lipsa controlului efectiv și incapacitatea de a corecta la timp mecanismele care generează deficit.
Pericolul devine cu atât mai mare atunci când legislația este neclară, contradictorie sau susceptibilă de interpretări arbitrare. O normă ambiguă nu produce doar insecuritate juridică. Ea poate crea spațiul necesar pentru decizii discreționare, pentru tratamente diferite în situații similare și, în cele mai grave cazuri, pentru folosirea procedurilor administrative în interesul unor persoane sau grupuri, în detrimentul interesului public.
Frauda împotriva statului nu trebuie privită exclusiv ca situația în care un particular înșală statul. Există și un risc mult mai grav: acela ca mecanismele statului să fie folosite în așa fel încât chiar instituțiile publice să producă prejudicii cetățeanului, bugetului public sau ordinii de drept.
Atunci când o administrație poate greși fără consecințe reale, când o instituție poate emite acte contradictorii fără asumarea răspunderii, când procedurile se transformă într-un labirint pentru cetățean, iar interpretarea legii depinde de instituția care o aplică, nu mai vorbim doar despre birocrație. Vorbim despre o problemă de stat de drept.
Constituția României, principiile legalității și securității juridice, precum și exigențele europene nu permit ca cetățeanul să fie transformat în partea vulnerabilă a raportului cu administrația. Puterea publică există pentru exercitarea competențelor stabilite de lege, nu pentru extinderea lor prin practici administrative.
Un stat democratic nu se măsoară prin numărul instituțiilor, al funcționarilor sau al procedurilor pe care le produce. Se măsoară prin capacitatea sa de a respecta legea, de a administra responsabil resursele publice, de a preveni abuzul, de a repara rapid prejudiciul și de a sancționa efectiv responsabilitatea individuală atunci când aceasta există.
De aceea, discuția despre reforma statului trebuie să depășească lozincile despre „eficientizare”. România are nevoie de ceva mai profund: reguli clare, competențe delimitate, proceduri verificabile, transparență, răspundere personală și mecanisme judiciare capabile să restabilească efectiv drepturile încălcate.
În lipsa acestora, un aparat administrativ tot mai mare poate deveni paradoxal un aparat tot mai puțin controlabil și tot mai greu de finanțat.
Iar când resursele publice sunt consumate fără rezultate proporționale, datoria și deficitul cresc, iar mecanismele de corecție sunt permanent amânate, incapacitatea de plată încetează să mai fie o ipoteză pur teoretică și devine un risc care trebuie prevenit prin măsuri reale, nu prin declarații politice.
Iar atunci când cetățeanul trebuie să lupte ani întregi pentru a demonstra ceea ce instituția avea obligația să verifice de la început, problema nu mai este doar a cetățeanului.
Este problema statului.
Un stat care nu își poate controla instituțiile, cheltuielile și responsabilitățile riscă, în cele din urmă, să nu își mai poată controla nici propria stabilitate financiară.
Reforma nu mai este, în acest punct, o opțiune politică. Devine o condiție pentru protejarea statului de drept, a banului public și a capacității statului de a-și onora obligațiile față de cetățeni.
