Există o întrebare pe care dezbaterea despre o lege privind dezinformarea o evită: care este, de fapt, problema pe care încercăm să o rezolvăm?
Ni se spune că problema sunt știrile false. Dar aceasta este doar suprafața.
Problema reală este mult mai gravă: disfuncționalitatea instituțiilor publice și pierderea capacității statului de a produce, rapid și credibil, adevăr verificabil.
Știrile false au existat dintotdeauna. Propaganda a existat dintotdeauna. Minciuna, manipularea și intoxicarea informațională nu au apărut odată cu internetul. Ceea ce s-a schimbat este viteza cu care informația circulă și, mai ales, viteza cu care o criză se poate amplifica.
Într-un asemenea context, statul are o obligație fundamentală: să fie mai rapid decât zvonul și mai credibil decât propaganda.
Nu poate face acest lucru prin simpla interzicere sau întârziere a informației.
Într-un stat de drept, nimeni nu își poate face singur dreptate. Tocmai de aceea există instituții. Există instanțe, autorități administrative, organe de control, structuri de ordine publică și mecanisme constituționale. Rolul lor este să transforme conflictul în procedură, suspiciunea în verificare și acuzația în probă.
Când aceste mecanisme funcționează, o informație falsă poate fi demontată.
Când nu funcționează, informația falsă devine doar una dintre formele prin care se exprimă neîncrederea.
De aici începe adevărata problemă.
Când cetățeanul nu primește răspunsuri, când autoritățile comunică contradictoriu, când documentele nu sunt accesibile, când controalele nu produc rezultate, când instituțiile pasează responsabilitatea și când adevărul oficial apare prea târziu, spațiul public nu rămâne gol.
Este ocupat de zvonuri.
De interpretări.
De suspiciuni.
De teorii.
Iar uneori de minciuni.
Dar cauza profundă nu este minciuna. Cauza este vidul instituțional în care minciuna poate prospera.
De aceea, o lege asupra dezinformării poate rata ținta dacă încearcă să reglementeze efectul fără să repare cauza.
Mai mult, există un risc pe care societatea trebuie să îl privească cu maximă seriozitate: o asemenea lege poate deveni, indirect, un mecanism de blocare a informației în timp real.
Nu este necesar ca statul să spună: „Această informație este interzisă”.
Este suficient ca jurnalistul să știe că, dacă publică prea repede, poate fi sancționat ulterior pentru că autoritatea a considerat informația „falsă”, „neconfirmată” sau „înșelătoare”.
Atunci apare autocenzura.
Informația nu mai este neapărat interzisă.
Este amânată.
Iar într-o lume în care informația circulă în secunde, amânarea poate avea exact efectul unei interdicții.
Aceasta este marea problemă a cenzurii moderne: nu mai trebuie să închizi gura celui care vorbește. Este suficient să îl faci să vorbească după ce informația nu mai are valoare.
Într-o situație de criză, o informație transmisă după două ore poate fi inutilă. După o zi, poate fi irelevantă. După o săptămână, poate deveni doar istorie.
Timpul face parte din informație.
De aceea, orice reglementare care poate produce întârzieri în transmiterea unei informații de interes public trebuie privită cu o suspiciune democratică legitimă.
Nu pentru că dezinformarea nu trebuie combătută.
Trebuie combătută.
Dar ea trebuie combătută prin transparență, verificare, pluralism, presă liberă, acces la documente publice și instituții capabile să răspundă rapid și cu probe.
Statul nu trebuie să devină administratorul prealabil al adevărului.
Trebuie să devină garantul posibilității de a-l verifica.
Diferența este fundamentală.
O instituție competentă nu se teme de o informație falsă. O verifică și o contrazice.
O administrație funcțională nu cere cetățeanului să creadă. Îi pune documentele la dispoziție.
O autoritate serioasă nu cere tăcere până la clarificare. Clarifică.
Iar un stat de drept nu înlocuiește adevărul cu autoritatea celui care îl proclamă.
Îl demonstrează.
De aceea, înainte de a construi noi mecanisme pentru combaterea dezinformării, ar trebui să ne întrebăm de ce informațiile false ajung să fie mai credibile decât informațiile oficiale.
Răspunsul este incomod: pentru că în prea multe situații instituțiile au pierdut bătălia credibilității.
Iar credibilitatea nu se recuperează prin lege.
Se recuperează prin fapte.
Prin răspunsuri.
Prin transparență.
Prin responsabilitate.
Prin instituții care funcționează.
Adevărata luptă împotriva dezinformării nu se poartă împotriva cetățeanului care vorbește, ci împotriva vidului în care minciuna devine credibilă.
Dacă vrem să reducem știrile false, trebuie să reducem mai întâi nevoia oamenilor de a le crede.
Iar această nevoie dispare atunci când instituțiile publice sunt suficient de rapide, de transparente și de credibile pentru a ocupa ele însele spațiul informațional.
Altfel, riscăm să facem o eroare fundamentală: să confundăm controlul informației cu apărarea adevărului.
Și aici se află pericolul cel mai mare.
O lege nu trebuie să interzică explicit o informație pentru a-i bloca circulația.
Este suficient să o întârzie.
Pentru că, în epoca informației instantanee, timpul nu mai este doar contextul în care circulă informația.
Timpul este parte din informație.
Iar când statul întârzie informația până când ea nu mai poate produce efectul public pentru care trebuia cunoscută, avem de-a face cu ceva mai subtil decât cenzura clasică.
Avem cenzură prin timp.
Nu ți se spune să taci.
Ți se spune să vorbești mai târziu.
Iar uneori, „mai târziu” înseamnă exact momentul în care adevărul nu mai poate schimba nimic.
De ce am aruncă vina pe cetățenii din Romania când în fapt, televiziunile dau informații false de la și despre mizeriile politice? De ce ar aruncă vina pe cetățenii din Romania daca jurnaliștii scriu aberații in presa, toate aceste manevre cu informații false fiind stimulate financiar și livrate de mincinoșii din politica românească și nu numai?!