Firul neîntrerupt al povestii șezătorilor care au înfruntat uitarea.
Pe vremuri, când soarele se lasă moale peste dealurile Hunedoarei și umbra cetăților lui Decebal se întindea lungă peste Valea Gărdiștei, satul trăia după alte ceasuri. Nu era vremea televizorului, nici a magazinelor nici a CAP-urilor care să cheme oamenii la altfel de adunări. Era vremea șezătorilor, a clăcilor și a jocurilor care leagă sufletele într-un ritm lent, dar sigur, ca firele de lână pe fus.
În Orăștioara de Sus, sub muntele care păzea amintirile, o femeie mai în vârstă, cu harul povestitoarelor de altădată, a deschis o lădiță de zestre. Nu era plină doar cu iile și cătrințe, ci și cu povești, cu sfârâituri de fuse și cu râsete de fete tinere, cu mireasmă cozonacilor cu nucă și cu căldura vinului fiert. Acolo, în adâncul acelor amintiri, șezătoarea nu era doar un obicei uitat—era o cum ar aștepta să fie redescoperită.
Când lumea a uitat de șezători
Trecuseră aproape cincizeci de ani de când satul nu mai auzise ecoul vârtelnițelor sau răsunetul glumelor de pe vremea când fetele se adună să lucreze împreună, să-și arate meșteșugurile și să-și împărtășească visele. Industrializarea, grăbirea zilelor și ecranele care au intrat în cazul în care au îngropat, pas cu pas, aceste clipe de comunitate. Doar bătrânii, cei care trecuseră bine de șaptezeci de primăveri, mai țineau minte cum era să te adun la o șezătoare, să asculți povești sau să te fălești cu poalele lucrate cu mâna ta.
Întoarcerea la focul vechilor obiceiuri
Dar nostalgia, ca un fir de lână neîntrerupt, a tras la inimile oamenilor. Și într-o seară, în Orăștioara de Sus, sa întâmplat minune: femeile satului și-au scos din lăzile de zestre iile și cătrințele, au luat furcile, fusele și vârtelnițele, și-au adus ghemele cu ațe și-au dat întâlnire, ca pe vremea când erau fete sau tinere neveste. Au venit cu tot ce le aminte de tinerețe: cu meșteșugurile, cu glumele, cu amintirile și cu dorul de a fi împreună.
În jurul mesei, printre sfârâituri de fuse și rotiri de vârtelnițe, poveștile au început să curgă. S-au spus ghicitori, s-au comentat evenimentele de pe ulițele satelor, s-au împărtășit bucuriile și necazurile. Cozonacii cu nucă și vinul fiert au îndulcit și încălzit atmosfera, ca și cum timpul s-ar fi oprit, ca și cum șezătoarea nu s-ar fi terminat niciodată.
O comoară care nu se pierde
A fost o se care a readus la viață un obicei uitat, care a arătat că, dacă lumea se schimbă, unele lucruri merită păstrate. Șezătoarea nu a fost doar o adunare de femei – a fost o sărbătoare a amintirilor, a meșteșugurilor și a comunității. A fost dovada că, uneori, trecutul poate să învie, dacă cineva are curajul să deschidă lădița de zestre și să scoată la lumină ce e mai prețios: poveștile noastre.
Și poate, undeva, în alte sate, în alte văi, mai sunt lăzile de zestre care așteaptă să fie deschise…
Fotografii de Călin Jorza
