În plină caniculă, interiorul Casei Memoriale Rebreanu din Bistrița păstrează un confort pe care aerul condiționat nu-l va putea oferi niciodată: răcoarea firească a unei case de lemn, deplin modernă pentru timpul ei, construită la începutul secolului al XX-lea de tatăl scriitorului, din lemn și bârne și reconstruită în 1957.
Este o răcoare care nu vine din tehnologie, ci din inteligența unei construcții tradiționale care nu poate fi învechită. Lemnul, bârnele, acoperișul și proporțiile casei creează un echilibru firesc, capabil să păstreze în interior o temperatură plăcută chiar și atunci când afară vara pare să fi uitat orice măsură.
E, într-un fel, o lecție pe care am uitat să o mai învățăm: ceea ce este construit cu inteligență și respect pentru un loc poate rezista timpului fără să-i ceară voie modei.
Casa Rebreanu nu impresionează prin ostentație. Nu are nevoie de spectaculos. Își păstrează demnitatea prin simplitatea ei și prin ceea ce adăpostește: memoria unei familii, memoria unui scriitor și, dincolo de acestea, o parte esențială din memoria literaturii române.
Un confort cât toată istoria literară românească, am putea spune, dacă nu am ști că și această istorie este astăzi amenințată de batalioanele celor care se grăbesc să reinventeze reperele trecutului.
Pentru că există și o caniculă a memoriei. Una în care nu temperatura apasă, ci superficialitatea. O vreme în care reperele sunt relativizate, valorile sunt redesenate după interese de moment, iar literatura riscă să fie privită nu prin ceea ce a creat, ci prin filtrele celor care au ajuns să vorbească în numele ei.
Casa însă rămâne.
Rămâne pentru că timpul nu poate fi rescris după fiecare generație. Rămâne pentru că un scriitor precum Liviu Rebreanu nu are nevoie de validări conjuncturale. Opera sa a trecut deja proba cea mai severă: aceea a timpului.
Micul amfiteatru anexat pentru expoziții și întregul spațiu memorial adaugă locului o dimensiune istorică aparte. Nu este doar un decor destinat fotografiilor de vacanță. Este un loc în care trecutul poate fi privit fără filtrele prezentului.
Casa a fost reconstruită în 1957 de năsăudeni, într-o perioadă în care România traversa una dintre cele mai întunecate etape ale sale, sub presiunea regimului comunist și a terorii politice. A fost, dincolo de o simplă reconstrucție, un act de recuperare a memoriei și de apărare a unei identități culturale pe care timpul și regimurile politice nu au reușit să o îngroape.
Astăzi, Casa Rebreanu nu este doar un refugiu pentru o clipă din calea caniculei. Este un refugiu din calea uitării.
În interiorul ei, lemnul păstrează răcoarea, iar memoria păstrează literatura. O literatură care, în mod paradoxal, pare uneori mai amenințată de prezent decât a fost de trecut.
Pentru că trecutul, oricât de brutal, nu a reușit să distrugă totul. Unele case au rămas. Unele cărți au rămas. Unele nume au rămas. Unele adevăruri au supraviețuit.
Astăzi, pericolul este mai subtil. Nu mai vine neapărat cu interdicții. Vine prin uitare, prin superficialitate, prin înlocuirea valorii cu aparența și prin transformarea culturii într-un teritoriu al discursurilor convenabile.
Batalioanele de contemporani trec prin fața unui timp al Pădurii spânzuraților. Moda trece. Discursurile trec. Vanitățile trec.
Literatura rămâne.
Casa lui Rebreanu rămâne.
Și tocmai de aceea asemenea locuri nu trebuie tratate ca simple obiective turistice. Ele sunt puncte de rezistență ale memoriei naționale. Sunt locuri în care o societate își poate verifica raportul cu propriul trecut și poate înțelege că identitatea culturală nu se construiește prin declarații, ci prin continuitate.
Poate că acesta este adevăratul aer condiționat al unei societăți: memoria.
Fără ea, orice caniculă devine permanentă.
Cu ea, chiar și într-o zi toridă, o casă de lemn poate păstra răcoarea unui timp în care oamenii încă știau să construiască pentru generațiile care aveau să vină.
Casa lui Rebreanu rămâne. Și odată cu ea trebuie să rămână și căile de acces către istoria literară românească.
Nu pentru nostalgie.
Pentru adevăr.
Nu e urîtă casa dar nu e romănească. La noi se făceau acoperișuri doar în 4 ape.
PS Aflu că Rebreanu a primit ceva medalie de la rege pt romanul Ion. Aceasta poate fi altă dovadă bănuieli că Rebreanu a scris politic. A tăvălit în noroi obștea sătească. Românii n-au avut pământ în proprietate privată cum e azi. Moșia satului era a tuturor în egală măsură, Se lucra în devălmășie. Desigur pe vremea lui Rebreanu lucrurile erau deja stricate de cei ce conduc lumea de sute de ani.
Obștea, moștenire din străbuni. O odă a lui Horațiu (65 ÎdC 8 ÎdC), cu 200 de ani înainte de căderea unei părți din Dacia:
Getii asprii au traiul bun
Roata dand belsug glia cea fara de hac,
Strang recoltele obstesti cu sarg,
Iar pe ogor nu-I mai prinzi anul de cum s-a dus
Sortii-i fac egali in drept
Treaba s-a ispravit,
Satele din tara Făgarașaului aveau moșia pînă pe creasta munților. Pînă la-nceput de ani 1990 cînd au numit-o composesorat. Prin primărie au împărțit-o egal tuturor oamenilor din sat și li s-au dat acte. Majoritatea au vîndut a 2-a zi, pe semințe, unuia venit din Germania.
Vina e mai mare a oamenilor că s-au lăsat prostiți sau a celor ce au plănuit hoția?
Reforma agrară a lui Cuza n-a fost nicidecum pt ajutatul românilor din moment ce nu li s-a dat li s-a vîndut. Li s-a vîndut moșia satului ce era a lor și nu în întregime ci doar pînă la două treimi din ea.
Prețul a fost de speculă (valoarea pieței), peste noapte au devenit nu numai buni de plătit biruri (impozite pe pămînt) dar și datori cămătarilor.
Alt gând nici măcar ascuns cu reforma a fost intrarea pămîntului în circuitul economic. Vezi ce-au pățit în zilele noastre cei din Țara Făgărașului.
Cînd auzim de reformă ar trebui s-o luăm la goană sau să-i luăm în furci.