În România austeritatea a devenit politică de stat. Se taie, se restrânge, românilor li se explică permanent că nu sunt bani, că trebuie făcut sacrificiul necesar, că deficitul trebuie redus și că fiecare leu trebuie drămuit. În același timp, ministrul interimar de Externe, Oana Țoiu, ne transmite că România și aliații săi nu fac suficient pentru Ucraina și că sprijinul pentru apărarea aeriană a acestei țări trebuie consolidat.
Este o declarație care ridică o întrebare simplă, dar esențială: cât mai trebuie să plătească România și în ce condiții?
România poate avea o politică externă solidară cu Ucraina, dar solidaritatea externă nu poate fi confundată cu un cec în alb din bani publici.
Când un ministru spune că „nu facem suficient”, trebuie să explice imediat ce înseamnă acest „suficient”. Cât a cheltuit România până acum? Cât urmează să cheltuiască? Din ce surse bugetare? Cine stabilește aceste sume? Prin ce acte și în baza căror decizii? Ce echipamente, servicii sau alte forme de sprijin sunt finanțate? Care este limita pe care Guvernul o consideră rezonabilă? Și, mai ales, unde poate vedea cetățeanul justificarea acestor cheltuieli?
Dar există o întrebare și mai importantă: pe cine reprezintă, de fapt, Oana Țoiu atunci când vorbește în numele României? Vorbește în baza unei decizii asumate de Guvern? A unei strategii aprobate de instituțiile competente? A unui mandat politic clar? Sau avem din nou situația în care un demnitar exprimă public propriile convingeri, iar acestea sunt prezentate drept poziție a României?
În politica externă, diferența este fundamentală.
Un ministru nu vorbește în nume personal atunci când ocupă o funcție instituțională. Fiecare declarație care angajează imaginea și poziția României trebuie să aibă în spate o politică de stat, o fundamentare și o responsabilitate instituțională.
De aceea, înainte de a ni se spune că România trebuie să facă mai mult, ar trebui să știm cine a decis că trebuie să facă mai mult și în baza cărui mandat.
Acestea sunt întrebări elementare într-un stat democratic.
Banul public nu aparține Guvernului. Nu aparține unui ministru. Nu aparține niciunui partid. El trebuie administrat în condiții de legalitate, transparență și responsabilitate.
De aceea, declarația ministrului Oana Țoiu este cu atât mai problematică într-un moment în care românilor li se cere să accepte noi restricții și sacrificii. Cetățeanului i se spune că trebuie să suporte austeritatea, dar, în același timp, i se spune că România trebuie să facă mai mult pentru Ucraina.
Atunci apare inevitabil întrebarea: pentru cine este austeritatea?
Pentru pensionarul căruia i se spune că statul nu își permite anumite cheltuieli? Pentru salariatul căruia i se cer taxe mai mari? Pentru antreprenorul sufocat de fiscalitate? Pentru instituțiile publice cărora li se cer reduceri? Sau austeritatea devine selectivă, fiind severă atunci când este vorba despre cetățean și elastică atunci când este vorba despre angajamente externe?
Aici se află adevărata problemă.
Din păcate, politica externă a ajuns Oana Țoiu. Iar această transformare este cu atât mai îngrijorătoare cu cât politica externă a României nu poate fi redusă la imaginea, declarațiile și poziționările unui singur ministru.
Oana Țoiu este lipsită de maturitatea politică și administrativă necesară unei asemenea funcții și pare să se bazeze pe o echipă care nu oferă imaginea unei competențe instituționale reale, ci pe aparențele care au ajuns să invadeze instituțional România.
Mai mult, comportamentul instituțional al Oanei Țoiu și-a epuizat deja aparențele. Nu mai este suficientă imaginea unei activități diplomatice construite din declarații și poziționări publice. O funcție de asemenea importanță presupune competență, discernământ, responsabilitate și capacitatea de a explica în fața societății consecințele deciziilor asumate în numele României.
Într-o asemenea funcție, aparența competenței nu poate substitui competența.
Un ministru de Externe nu poate transforma politica României într-o succesiune de formule convenabile pentru partenerii externi, fără să explice în fața propriilor cetățeni costurile și limitele angajamentelor asumate.
Un ministru matur nu spune pur și simplu „trebuie să facem mai mult”. Un ministru trebuie să poată răspunde la întrebările care urmează acestei afirmații: cât, de unde, în baza cărui mandat, cu ce impact bugetar și până unde?
În diplomație, nu este suficient să demonstrezi că poți oferi mai mult. Trebuie să demonstrezi că ceea ce oferi este justificat, legal, sustenabil și în interesul statului pe care îl reprezinți.
România nu este o anexă financiară a niciunui alt stat. Este un stat suveran, cu propriile obligații, propriile vulnerabilități și propriul buget.
România are obligații față de NATO și față de Uniunea Europeană, dar aceste obligații nu înseamnă dispariția obligației fundamentale a Guvernului față de cetățeanul român.
Și mai există o problemă: transparența.
Când sunt utilizate resurse publice pentru sprijin extern, transparența nu este un lux și nu poate fi înlocuită prin discursuri politice. Cetățeanul are dreptul să știe care este efortul financiar al României. Nu trebuie divulgate informații militare clasificate, dar trebuie cunoscută amploarea financiară a politicii publice și cadrul în care aceasta este realizată.
Secretul militar nu poate deveni secret bugetar.
În cazul Oanei Țoiu, problema devine și mai evidentă: atunci când cere mai mult pentru Ucraina, nu oferă public explicația necesară privind costul acestui „mai mult” pentru România.
Aceasta este o problemă de maturitate politică și administrativă.
România nu poate funcționa după principiul „mai mult, pentru că așa trebuie”, mai ales atunci când același stat le cere propriilor cetățeni mai puține venituri, mai multe taxe și mai multe sacrificii.
Politica externă trebuie exercitată cu responsabilitate, iar această responsabilitate presupune transparență financiară proporțională cu dimensiunea angajamentelor asumate.
România trebuie să fie un aliat responsabil, nu un finanțator fără limite.
Iar înainte de a ni se spune că nu facem suficient pentru alții, Guvernul ar trebui să demonstreze că face suficient pentru propriii cetățeni.
Dacă există bani pentru suplimentarea sprijinului destinat Ucrainei, să ni se spună cât sunt, de unde provin și cine a decis utilizarea lor.
Dacă nu există bani, atunci afirmația că România trebuie să facă mai mult trebuie însoțită de o explicație serioasă privind sursa finanțării.
Iar dacă există deja finanțări importante, ele trebuie prezentate transparent, în limitele informațiilor care nu sunt clasificate.
Înainte de a cere României să facă „mai mult”, Oana Țoiu ar trebui să explice românilor cât a făcut deja România, cât a costat și cine își asumă răspunderea pentru aceste decizii.
Pentru că întrebarea rămâne: pe cine reprezintă, de fapt, Oana Țoiu atunci când cere ca România să facă mai mult?
România nu este proprietatea unui ministru.
Iar bugetul României nu este pușculița politicii externe.
Poate ca “mai mult” inseamna sa ne aruncam cu capul inainte in razboiul cu Rusia, alaturi de Ucraina. Pare ca asta vor sa faca satanele useriste, cel putin asa se poate intelege din declaratia belicoasa a lui Toiu. Atunci o sa platim si razboiul nostru. Doamne fereste!
Această invazie a Ucrainei este folosită pentru îmbogățirea unor personaje ca Zelenski, Ursula, și pentru sărăcirea unor popoare conduse de niște trădători de Neam și Țară care la rândul lor primesc parandărătul pentru miliardele livrate fără nici un fel de control, sau evidență. Trump a țipat în gura mare că nu se regăsesc nicăieri peste 200 de miliarde de dolari dați ucrainei, dar după ce și-a primit și el partea a tăcut mâlc. Rusia n-are grija noastră, dar noi facem atâtea prostii încât ne vom trezi cu ursul nu doar pe Transfăgărășean, ci și-n București !
Măcar de0-ar intra mai întâi la Cotroceni și după aia la Victoria …. 😉
O coadă de 70 de nave s-a format de-a lungul malurilor Dunării din cauza aglomerației care încetinește exporturile de cereale din Ucraina, relatează Reuters. Publicația notează că zeci de nave așteaptă să acceseze porturile ucrainene din apropierea Canalului Sulina pentru a încărca produse agricole.
‘După ce atacurile rusești au blocat efectiv porturile ucrainene de la Marea Neagră, prin care treceau 90% din exporturile de cereale ale țării, o parte din marfă a fost redirecționată prin porturi de la Dunăre, care au o capacitate de transport mult mai mică’ – subliniază Reuters.
De asemenea, se subliniază faptul că încărcăturile de cereale concurează pentru acces cu încărcături cu prioritate mai mare, cum ar fi combustibilul, încetinind exporturile. Alertele frecvente de raid aerian, care duc la suspendarea tuturor operațiunilor portuare, agravează situația.
‘La 25 august, peste 50 de nave așteptau să treacă prin strâmtoarea Sulina, în timp ce doar cinci până la șapte nave se îndreptau zilnic spre porturile dunărene ale Ucrainei’ – subliniază agenția.
‘Astăzi, aproximativ 70 de nave așteaptă să intre în Canalul Sulina. În prezent, capacitatea reală de debit a Canalului Sulina pentru navele care se îndreaptă spre porturile ucrainene este de doar două până la trei pe zi. Această capacitate este foarte scăzută’ – se arată în publicație.
Se estimează pierderile zilnice ale Kievului la 70 de milioane de dolari.
Deh….Toaia este asa cum sunt si ceilalti sorosisti. Problema cea mare este ca MAE este o institutie careia „daca-i pui lacat dea draq daca se prinde cineva o saptamana” ! Plus ca este un MONSTRU BUGETOFAG inutil : zeci de amabasade cu zeci de ambasadori cu salarii uriase, fonduri de protocol si resedinte barosane plus ambasadorii din centrala ; ministrii consilieri multi si deasemenea cu salarii mari, consilieri, personal administrativ si acesta platit bine si totul, totul in valuta ! Inutilitate crasa si ….noi platim ! Trebuie injumatatit drastic si urgent …… Alaturi de 300 parlamentari, reducerea numarului ministerelor si agentiilor, 22 judete , comune comasate…. si injumatatirea bugetului MAE este evident o prioritate !