Ce ne facem noi cu ăștia?  

Ăștia cu frîiele puterii înfășurate la încheieturile mîinilor au mai dat o dată cu țara de pereți și de stînci. Lipitorii ăștia de afișe îmbătrîniți  la  vînătoarea de mize mici au ajuns la vîrsta bărbaților care s-au suit călare pe poporul din care se trag. Și țin țara într-o încurcătură continuă și se scaldă în vorbe. „Țara asta în sus”,  „țara asta în jos” și la ei se umflă conturile și la vistierie bate vîntul, iar poporul de jos tremură a sărăcie. 

„În țara asta”, ăștia se dau în stambă și poporul tace.

Îl îneacă în festivaluri de vorbe, cu războaie de cuvinte și îl amețesc cu promisiuni deșarte. Ultimul program de guvernare a fost atît de stufos în măsuri (unele lansate cu decenii în urmă) încît n-au mai lipsit decît visele lui Siegfried Vasilică pentru mult așteptata relansare a echipei naționale de fotbal. De mirare că nu le-a pomenit și n-a promis că va juca și el!?

Desemnatul lui Nicușor, al lui Bolojan și Fritz a ratat prima și ultima ocazie să fie mare. Și-a anulat pentru totdeauna așeptările celor care le aveau.  

Dacă era în stare de proiecte și planuri de salvare, așa sfrijit și necunoscut, ar fi putut crește peste noapte în ochii oamenilor.  Dar s-a chinuit să citească doar niște liste lungi de măsuri banale pentru a ne convinge că n-are nici o idee și că desemnarea lui n-a fost decît o ironie a sorții, o penibilă  simulare democratică. Cu șansa rară de a arăta ce poate, Vasilică Siegfried s-a arătat la pielea goală a potențialului său și a caracterului de oportunist politic, păpușabil și de la cap și de la picioare.  

Nici nu s-au ridicat ăștia de la pămînt că ăsta de la Cotroceni, „șeful statului”, cum i se zice și cum se crede, a zis să nu ne speriem, că „țara asta” mai are șanse. Că trecem de junk, că avem resurse, că pro-occidentalii vor gini luminița de la capătul tunelului. Că se poate face o guvernare stabilă. Că aia și aia! Dar fără ăia! 

Alt covor lung și lat de vorbe goale care ne duce mai adînc în iad!

Vrînd-nevrînd, ne împing să ne întrebăm și mă îndeamnă să vă întreb:

– Oameni buni, ce facem cu ăștia?

Mă tem că a venit vremea să căutăm o soluție. Dar să n-o așteptăm nici de la partide, nici de la parteneri strategici, nici de la vecini.

Bate vînt rece dinspre viitor, semn că a venit vremea ca fiecare să răspundă singur, în gînd, clar la întrebarea:

– Ce facem noi cu ăștia care nu fac nimic pentru „țara asta”, cum zic ei, recunoscînd prin chiar formularea lor flituită că sunt nespus de departe de ea.