Există o celebrare imnică a lumii în poezia lui Nicolae Corlat. Fixându-și orizontul salvării de parțialitate, adulmecându-i din umbra agonia… Drumul acesta șerpuind din închisoarea materiei, ca un contraefect al contaminării cu artificialul și neantizarea identității. Cine ajunge să simtă pleoapa care ascunde lumina, lacrima aglutinată de sentiment și intuiție, în adâncimea unei unde mai grele ca aerul, are toate șansele captării miresmei de paradis. Recentul său volum „Împotriva orbirii” (Junimea, 2025) este adânc înrădăcinat în această dependență a tragicului de vină, cu succesiuni ale ordinii și dezordinii. Din aceste disperări frumoase și neînduplecate care obligă este extrasă substanța validă a unui flux al existenței, învăluit de ceața amnezică a timpului. Cu reliefuri claustrate într-un paradis afectiv, încărcat de reflexe și de umbre :
„ Poeții orbi erau mai văzători decât ceilalți, ei își închipuiau orice imagine, o îmbrăcau în culori și așezau peste toate un nimb. Cei surzi scriau/ despre sunete,/ numai ceilalți nu știau despre ce scriu./ În camera ta liniștea își zidește singură statuie,/ care nu lasă urme, nu umbre, nu sunete/ nu strigăt de lup, nu lumină, nu întuneric./ Nimeni se înfiripă din ce-a mai rămas/ din nopți, din zile, din ce-a fost și n-a fost, din tot și din nimic.”
În acest spațiu aparte, coordonatele unei evadări dintr-un spațiu restrictiv se transcriu/ rescriu ca poetică a eliberării de angoasă, înregistrând rezonanțele spre înlăuntru, viziunea nu risipește conștiința, orbirea devine forma supremă a lucidității decepționate, confruntarea oglinzii cu ceea ce se răsfrânge în ea. Doar că, în cazul acesta, continua osmoză dintre creat și încreat, este tot mai vizibilă, pusă sub semnul cosmosului, „trăiești departe de clipa care te roade ca un vierme pe dinăuntru”…
De aici, prioritatea de necontestat – nu poți stabili imposibilitatea de a depăși limitele unui loc anume fără o revărsare echinocțială ca semnificație ontică înaintea năruirii. Resimțită cald și viu în numele pulsului propriilor afecte și mirajului afectivității difuze precum înstrăinarea de sine la capătul pustiului :
„deși ești la capătul necuprinsului
iubirea mea te atinge
precum două singurătăți
ne ținem de mână”.
Nimic din ce se vede nu e mai înșelător, ajustînd datele identitare ale sacrului și profanului prin filtru livresc… Mai există însă o șansă „să privești imensitatea precum îngerului i-ai vedea tăcerea… apoi să zbori în chip de pasăre spre lumină”. Aceeași lumină magică a ascunderii și îndepărtării prin puternica fericire a suferinței, asta poate a trebuit să se întâmple :
„într-o zi s-a sinucis un poet
iar tu ai umbrit ziua cu vorbe
de plumb
în fiecare zi te pierd
și-n fiecare zi rămân cu tine”.
Ca o privire care nu se oprește nicăieri, acolada aceasta a erosului pe cale de a pieri este mai degrabă una a anticipării, trimite spre tangența cu paradoxul. Iar în această breșă, rămâne masca de oxigen a unei epifanii care eternizează clipa; omenescul/ supraomenescul adună toate datele mitului care vestește lumii triumful cuvântului, irepetabila sa traiectorie până la limitele estompării treptate:
”nu plecasem
în cer răsuna vocea arcuindu-se ca un curcubeu al tăcerii
calde cuvinte rostind
de singurătate
prin deşert marea pășește – uşuratică pasăre a nopţii
nu ştie numele tău
ea cântă fără de grai
ascuţind în caii repezi săgeţi arămii
ea cântă prin deşert fără cuvinte rostite când roua cade peste toate
iar memoria se vrea cutreierată până la izbăvire
de cetele negre de orbi
nu plecasem
doar vocea ta răsuna
arcuindu-se (Deșert).
Din acest climat care aprinde auzul, văzul, printr-un ceremonial anume, cufundarea în oglinzile amniotice ale memoriei fragilizează nu o dată crearea unei așteptări, a unei unduiri care aglutinează fabulosul cu realitatea. O stare întinsă cu abilitate peste un relief irigat cu gravitate și nostalgie deopotrivă; care nu se sfârșește și nu îngroapă totul în neliniște. Această perspectivă nu limitează deloc un proces de interiorizare provenind direct din cea mai vie tristețe metafizică, zarurile par a fi aruncate și apoi fixate sub semnul unei implacabile „ventuze a neantului”, nu doar una, în ipostaze multiple. Calcului stărilor posibile, ca un inventar de neliniști, induce aceea perspectivă metafizică revelantă în care planurile temporale sugerează o desvrăjire a iluziilor între fascinație și luciditate casantă: ”într-o după amiază cu ploi de lumină / veneam cuminte spre tine / suflete al meu / într-o după amiază /luam din întrupare numai mișcarea / pentru a mă întoarce / în începutul ce nu / niciodată nu se va repeta.”
Din asemenea alternanțe onirice, poetul construiește un spectacol al corespondenței cu aceea formă de radioactivitate a lumii care erodează și recreează o identitate fără ca efectele ei să se piardă. Mai mult, relația cu transcendentul capătă contur din suprapuneri ale conștiinței vii cu ficțiunea, condiția privilegiată a unei atitudini despre ce am fost și ce am putea fi: ”ne descompunem / nu mai suntem de piatră / arogantele noastre țesuturi / cedează / aș vrea să mă duci prin toate cetățile acelea / părăsite / iar târziu de tot /să faci din mine o ruină / ca cea care am fost / și n-am știut (Ruine).
Din asemenea considerente, alchimia convulsivă ce dă frâu liber intuițiilor exprimă dependența față de reversul unui prezent încărcat de o tandrețe rece, epidermică și oarecum premeditată. Diagramele universului au propriul catalizator cathartic, arheologia ce vizează fandările reflexivului… Sentimentul destrămării devine astfel o distincție, o cutezanță a planurilor temporale, o ingenuitate traficată prin intelect a poetului care depune mărturie – : ”dimineața îmbătrânesc cel mai repede îngerii / ochii tăi plutesc într-un neant imperceptibil / caut poezia printre ghețuri prin ghetouri / în privirea ta bolnavă / aștept întoarcerea / orele îmi cresc în sânge /dimineața când copiii merg la școală pentru a deveni oameni / crusta vederii tale se lasă atinsă la semaforul de lângă bazar / prin analogii / ajung la tine – un cerșetor flămând de iluzii / uit cuvintele /pășesc precum melcul pe urmele pașilor tăi / umblu ziua prin orașul cu fantome / la toate colțurile / văd numai rochiile tale atârnate de felinare / peste tot caut frânturi din privirea ta sfărâmată / întoarsă împotriva plutirii acestui sentiment prelung / împotriva orbirii.” (Împotriva orbirii).
Desigur, din această viziune se desprinde materialitatea aparent amorfă a lumii, un etos al rezistenței în fața frisoanelor rău prevestitoare sfidează derizoriul, presimțirea apusului existențial… Ca prelungire imaginată însă, fragilizându-se nu o data, poezia aceasta poartă în ea germenii organicului, vitalului ce-i animă revolta și proiecția din mit în istorie cu înnobilarea prin oglindire. Nu va trebui să mire deci dacă ideea poetică este adeseori condiționată de miza majoră a tensiunii și autenticității, drumul spre natura inefabilă a acestui act este un drum sinteză, pe care cititorul/ criticul poate s-o imagineze, să o vadă, după cum nu rareori se întâmplă, altfel. Dar, până la urmă, mesajul – tiparul limfatic al eului poetic, „rezerva de nemurire” de pe indicatorul de kilometraj nu poate obtura viziunea drumului :
„în fiecare noapte pe străzi imaginare urlă un câine
dar eu nu-l aud
numai vântul pe după zidul înnegrit
numai zgomotul pașilor
numai praful din aer
îndepărtându-se
desenează o existență a mea
din alte timpuri
numai…”.
Prin această biografie imaginară a luminii de după lumină, „împotriva orbirii”, Nicolae Corlat se impune ca un poet de rang înalt prin sine și de la sine în peisajul poetic actual.
