Abdul Nur a vorbit ultima dată cu fiul său, Jani Alom, la începutul lunii iunie, cu doar câteva săptămâni înainte ca băiatul de 15 ani să fie urcat cu forța într-o barcă pentru una dintre cele mai periculoase traversări maritime din lume, scrie CNN.
„Oh, ba”, a spus Alom la telefon, cu vocea tremurândă de teamă și disperare, își amintește tatăl său. În limba rohingya, „ba” înseamnă „tată”. „Mă vor pune într-o barcă spre Malaysia.”
Cu două luni înainte, băiatul fusese răpit într-o seară, în timp ce se întorcea de la școală în tabăra de refugiați din Bangladesh unde familia sa trăiește de aproape un deceniu, alături de peste un milion de rohingya alungați din vestul Myanmarului.
Rohingya sunt o minoritate musulmană fără stat din statul Rakhine, Myanmar. Comunitatea a fost supusă timp de decenii persecuțiilor, violențelor și represiunilor autorităților. Statele Unite au calificat aceste acțiuni drept genocid.
În fiecare an, mii de refugiați rohingya, printre care numeroase femei și copii, se înghesuie în cala unor vechi vase de pescuit care pleacă din Bangladesh sau Myanmar. Ei traversează apele agitate și imprevizibile din Golful Bengal și Marea Andaman, în speranța de a găsi siguranță sau un loc de muncă în Indonezia ori Malaysia.
Astfel de traversări au loc de mai bine de un deceniu, însă numărul lor a crescut puternic în ultimii ani. Războiul civil din Myanmar și condițiile tot mai grele din taberele de refugiați din Cox’s Bazar au alimentat o adevărată industrie a traficului de persoane și a călătoriilor clandestine.
Înainte de ultima convorbire cu fiul său, Nur strânsese bani de la rude și vecini din tabăra Cox’s Bazar pentru a plăti răscumpărarea de aproximativ 2.800 de dolari cerută de răpitori. Fiul său nu s-a mai întors.
Dispărut pe mare
Nur crede acum că Alom s-a aflat printre cele peste 500 de persoane care au dispărut în luna iulie după ce s-au îmbarcat pe două vase plecate din Myanmar.
Este cel mai recent episod al unei rute maritime extrem de periculoase. Potrivit datelor ONU, aproximativ una din șapte persoane care încearcă această traversare nu supraviețuiește.
Ruta devine tot mai aglomerată. Anul trecut, aproape 900 de rohingya au fost declarați dispăruți sau morți în Marea Andaman și Golful Bengal, din aproximativ 6.500 de persoane care au încercat să facă traversarea. Agenția ONU pentru Refugiați consideră că aceasta are cea mai mare rată de mortalitate dintre toate rutele maritime folosite de refugiați și migranți la nivel mondial.
În prima jumătate a acestui an, 820 de persoane au fost declarate moarte sau dispărute pe mare, aproape dublu față de aceeași perioadă a anului trecut. Până la sfârșitul lunii iunie, aproximativ 5.700 de oameni încercaseră să parcurgă această rută, aproape cât numărul total înregistrat pe întreg parcursul lui 2025.
Cifrele sunt însă doar estimări. Multe dintre călătorii nu sunt observate de nimeni, iar unele nave se scufundă fără ca vreun supraviețuitor să poată povesti ce s-a întâmplat.
În timp ce mulți refugiați aleg voluntar să plece, un număr tot mai mare de persoane sunt traficate și urcate cu forța pe aceste vase. Potrivit organizațiilor care îi sprijină și familiilor intervievate, la bord sunt frecvente abuzurile, exploatarea și bolile.
Chris Lewa, directoarea organizației Arakan Project, care apără drepturile comunității rohingya, spune că în tabăra de refugiați din Cox’s Bazar a avut loc o „creștere semnificativă a răpirilor”. Bandele cer bani de la rudele victimelor pentru eliberarea acestora.
Nu toți cei răpiți ajung pe mare, precizează Lewa. Extinderea rețelelor de trafic maritim a crescut însă cererea de pasageri pentru aceste călătorii, iar unii dintre refugiați sunt astfel transformați în victime ale traficului de persoane.
Nur își amintește că, în timpul ultimei convorbiri cu fiul său, un bărbat necunoscut, despre care se teme că era traficant, i-a luat telefonul lui Alom. „Fiul tău a fost vândut aici și va fi trimis în Malaysia”, i-ar fi spus acesta.
Nur și familia sa au ajuns în Cox’s Bazar în 2017, după ce au fugit din satul lor în timpul nopții. Au mers șapte zile pe jos pentru a ajunge în Bangladesh, a povestit bărbatul.
Acum, însă, este copleșit de dispariția fiului său, un elev de clasa a VII-a liniștit și respectuos, pasionat de fotbal. „Fiecare colț al adăpostului nostru îmi amintește de el”, a declarat Nur, în vârstă de 55 de ani, pentru CNN, arătând masa mică la care băiatul obișnuia să învețe.
La câteva tabere distanță, dincolo de poteci pline de noroi și printre construcții improvizate din plastic, o altă familie trăiește aceeași dramă.
Hamid Ullah, în vârstă de 20 de ani și profesor la liceul local, a fost luat din tabără la începutul lunii mai, potrivit familiei sale.
Rudele au încercat să strângă bani pentru o primă răscumpărare de 1.200 de dolari. Ulterior, traficanții au cerut încă 3.200 de dolari, sumă pe care familia nu a reușit să o adune.
Mama lui Ullah, Bibi Jan, a povestit că, atunci când a reușit în cele din urmă să vorbească cu fiul ei, acesta i-a spus că urma să fie urcat cu forța într-o barcă spre Malaysia. „L-am întrebat: «Fiul meu, te vei întoarce? Marea este atât de periculoasă. Ai putea muri»”, a povestit femeia.
Familia nu a mai primit nicio veste despre Ullah. Când a aflat ulterior despre dispariția celor două vase, rudele au fost devastate. „Uneori îi iau cămașa și o miros, pentru că îmi amintește de el”, a spus mama tânărului.
O călătorie aproape fără șanse
Cele două vase dispărute recent au plecat din Myanmar la sfârșitul lunii iunie, potrivit unei declarații ONU publicate la jumătatea lunii iulie.
Una dintre ambarcațiuni avea aproximativ 250 de persoane la bord și a pierdut contactul la scurt timp după plecare. Cealaltă transporta aproximativ 280 de pasageri și se presupune că s-a scufundat aproximativ o săptămână mai târziu, în largul coastei centrale a Myanmarului.
Spre deosebire de cele mai multe traversări, care au loc între noiembrie și aprilie, aceste vase au plecat în timpul sezonului musonic, când furtunile sunt imprevizibile, iar valurile pot atinge înălțimi periculoase.
Majoritatea pasagerilor erau rohingya, printre ei aflându-se și persoane care plecaseră din taberele din Cox’s Bazar, potrivit ONU.
Lipsa comunicațiilor din Myanmar și absența supraviețuitorilor fac foarte dificilă reconstituirea tragediei, spune Chris Lewa.
Pe baza informațiilor primite de la sursele sale, coroborate cu mărturiile familiilor intervievate de CNN, Lewa afirmă că pasagerii au fost transportați din Bangladesh și din nordul statului Rakhine până în satul Tha Mee Hla, aflat pe râul Mayu. De acolo, au așteptat plecarea în satul de coastă Sin Tet Maw.
Cele două vase au plecat pe 29 iunie. Plecarea fusese programată mai devreme, dar a fost amânată din cauza situației de securitate din regiunea afectată de război, controlată violent de Armata Arakan, una dintre grupările rebele care luptă împotriva juntei militare.
Deși condițiile meteo făceau traversarea extrem de riscantă, Lewa consideră că operatorii vaselor au fost presați de traficanți să plece.
Prima ambarcațiune a pornit dimineața și s-a răsturnat în mai puțin de 12 ore, potrivit acesteia.
Pe litoralul din nordul statului Rakhine ar fi fost descoperite trupurile a aproximativ 10 persoane de etnie rohingya despre care se presupune că se aflau la bord.
Poliția din Bangladesh a anunțat că a recuperat cinci cadavre de-a lungul coastei sudice în primele două săptămâni ale lunii iulie. Autoritățile au spus că acestea ar putea avea legătură cu vasele care transportau migranți.
A doua ambarcațiune a plecat seara și a navigat aproximativ nouă zile. Potrivit lui Lewa și ONU, vasul s-a răsturnat pe 8 iulie în Marea Andaman, în largul coastei Ayeyarwady.
Lewa spune că a primit informații potrivit cărora pescari din Ayeyarwady și Mon, mai la sud de-a lungul coastei, au găsit mai multe cadavre în mare.
Este posibil ca a doua ambarcațiune să fi fost aproape de destinația din sudul Myanmarului. De acolo, refugiații ar fi urmat să ajungă în Malaysia prin Thailanda, traversând zone împădurite.
Cele două naufragii au avut loc la doar câteva luni după ce o altă barcă cu migranți, plecată din sudul Bangladeshului, s-a scufundat la jumătatea lunii aprilie. Aproximativ 250 de persoane au fost date dispărute. Doar nouă oameni au fost salvați în mod miraculos din mare.
Un supraviețuitor a declarat pentru Reuters că pasagerii erau înghesuiți în compartimentele de depozitare destinate peștilor și plaselor. Cel puțin 30 de persoane ar fi murit sufocate înainte ca vasul să se răstoarne.
O criză alimentată de disperare
Numărul tot mai mare al oamenilor dispăruți pe mare reflectă, cel puțin parțial, condițiile dramatice din Cox’s Bazar. Tabăra ar fi trebuit să ofere refugiu, însă criminalitatea și violența, lipsa resurselor și absența perspectivelor îi determină pe tot mai mulți oameni să fugă, chiar dacă își pun viața în pericol. „Nu văd nicio soluție pentru viitorul lor. Așa că își încearcă norocul”, spune Lewa.
Refugiaților le este interzis, din punct de vedere legal, să muncească sau să studieze în afara taberelor. Ei depind în mare măsură de ajutorul umanitar internațional pentru nevoi de bază, inclusiv pentru hrană. O mare parte din acest sprijin venea prin USAID, până când finanțarea a fost redusă drastic anul trecut.
În iunie, ONU, împreună cu guvernul Bangladeshului, a cerut comunității internaționale 710,5 milioane de dolari pentru a acoperi „cele mai urgente nevoi ale refugiaților rohingya și ale comunităților locale care îi găzduiesc”.
Taberele sunt afectate frecvent de ploi torențiale și alunecări de teren. Construite pe dealuri aglomerate, acestea sunt lovite periodic de inundații, iar unele drumuri rămân acoperite de apă luni întregi.
În interiorul taberelor au loc aproape zilnic răpiri comise de grupări înarmate. Printre victime se află și copii, iar răpitorii cer bani familiilor pentru eliberarea lor.
Doar un număr foarte mic de rohingya au fost relocați în țări terțe, precum Statele Unite. O întoarcere voluntară și sigură în Myanmar rămâne imposibilă atât timp cât conflictul continuă. „Perspectivele pentru viitor sunt foarte sumbre”, spune Shahariar Sadat, directorul executiv al Centrului pentru Pace și Justiție din cadrul BRAC University din Dhaka.
Sadat coordonează o unitate de cercetare din Cox’s Bazar și spune că a văzut direct efectele supraaglomerării și reducerii ajutorului internațional: criminalitatea a crescut, iar accesul la educație, servicii medicale, hrană și apă potabilă s-a redus.
Recent, Programul Alimentar Mondial a diminuat ajutorul lunar pentru hrană destinat tuturor refugiaților. Gospodăriile considerate „nesigure din punct de vedere alimentar” primesc acum 7 dolari, iar cele „foarte nesigure” primesc 10 dolari. Ajutorul anterior, de 12 dolari, este rezervat doar familiilor clasificate drept „extrem de nesigure din punct de vedere alimentar”.
Sadat spune că oamenii sunt adesea atrași pe vase prin promisiuni false privind posibilitatea de a câștiga suficienți bani pentru a-și schimba viața.
Refugiații care ajung în Malaysia și Indonezia se confruntă însă cu o primire tot mai ostilă și, în mare parte, nu au dreptul să muncească. Nici Malaysia, nici Indonezia nu sunt semnatare ale Convenției ONU privind statutul refugiaților.
Premierul Malaysiei, Anwar Ibrahim, a declarat luna trecută că guvernul său a ajuns la un acord cu Myanmar pentru preluarea a aproximativ 5.000 de solicitanți de azil rohingya aflați în prezent în Malaysia.
Speranța unei familii
Shab Mia s-a urcat în barcă sperând că va putea câștiga în Malaysia suficienți bani pentru a-i oferi o viață mai bună fiicei sale de numai șase luni.
În tabăra de refugiați, singurul său loc de muncă era să transporte mărfuri pentru comercianți și ajutoare pentru ceilalți refugiați, a povestit soția sa, Rubina Akther.
Într-o zi bună, câștiga echivalentul a 1-1,5 dolari. În multe zile nu câștiga nimic. Mia a părăsit tabăra în iunie pentru a reveni în statul Rakhine, locul din care fugise cu ani în urmă. Pe 23 iunie, cu doar câteva zile înainte de plecarea vaselor, și-a sunat soția și i-a cerut să aibă grijă de fiica lor.
De atunci, femeia nu a mai primit nicio veste. „În fiecare noapte, fiica mea adoarme fără tatăl ei lângă ea”, a spus Akther. „Este prea mică pentru a înțelege de ce tatăl ei nu s-a mai întors. Dar într-o zi mă va întreba unde este. Nu știu ce îi voi răspunde, pentru că și eu încă îl aștept. Până când voi afla adevărul, nu pot să renunț la speranță și nu pot să încetez să plâng.”
La fel ca Akther, Nur refuză să renunțe la speranța că fiul său ar putea fi încă în viață. „În fiecare zi așteptăm și ne rugăm să fie încă în viață.”
