Ion Cristofor adună realitatea uneori disparată a unei întregi lumi până la ultima firidă pentru a o reașeza în ordinea unei stări de spirit impregnată de emoție. Nici în recentul său volum, „Peștele de sticlă” (Napoca Star, 2024) nu se dezminte, infernul și paradisul subzistă în același areal, al amintirilor și iluziilor destrămate, prin labirintul lor poetul rătăcește ca într-o post-existență profundă, prevestind indeterminarea ființei.
Este o lume asediată, conspirativă, sufocată de reverențe și naivități dar în care poate fi descoperit un drum spre substanța/ iluminarea ființei și materiei. Modalitatea aleasă de poet este aceea a flash-urilor afective, acolo unde în răstimpuri, se regăsește poetul, între conjunctural și sensibilitatea înfiorată, sub presiunea forței de gravitație a memoriei:
„Noi ascuțim vârful suliței ce-ți sângerează coapsa, Doamne
Noi pregătim piroanele ce ți se bat în trup
Noi alegem tâlharii ce stau la stânga și la dreapta ta, Doamne
dintre noi, dintre noi sunt aleși tâlharii.
Noi tăiem lemnul de chiparos și facem
crucea pe care ești răstignit.
An de an, noi îl eliberăm pe Barabas,
Doamne,
Noi suntem cei ce privim gură cască
scena răstignirii tale, Doamne,
Mântuiește-ne, Doamne, de păcatele noastre!”
(Noi, Doamne).
În geografia cotidianului, condiția imanenței prefigurează inserțiile elegiace, suferința neîngrădită a simțurilor plutind libere în fața recifurilor existențiale, peștele de sticlă simbolizând aici esența și neputința depășirii condiției umane, invadată de fariseism, lehamite, falsitate:
„În sufrageria mătușii/ pe o dantelă făcută de mâna ei/ un pește de sticlă roșie/ ascultă mereu/ aceleași știri de la televizor/cu politicienii care promit/ marea cu sarea/ Luată de val/ mătușa mea crede și ea că într-o zi/ peștele va începe să înoate.” (Peștele de sticlă).
Există, așadar, o poftă formidabilă de lume și infinita ei multiplicare, lipsită de tușe propagandistice, sub semnul unei iminente anticipări a irumperii, a exploziei. E devenirea universală, starea permanentă a eului liric. O atitudine clară, ca o previziune a altor suferințe…
Această neputință de a delimita timpul se subordonează unui ideal, chiar dacă imperfect, dar asta spune tot. Agitația instinctului, crescută în cuvânt pune pe scenă fragmente din stări de angoasă arhaice față în față cu o ideologie socială tot mai convertită, nu dintr-un trecut oarecare ci din propriul prezent:
„Locuiești/ într-un oraș canibal/ în care străzile se înghit una pe alta/ în cimitirele sufocate de betoane/ morții se devoră-n tăcere unii pe ceilalți/ iar bani din buzunarul tău/ sunt devorați de băncile/ care se înmulțesc ca ciupercile după ploaie./ Doar negustorii prosperă în temple/ în timp ce Isus/ sângerează tăcut pe o cruce de lemn/ de la periferia orașului” (Un oraș canibal).
O emoție discret cenzurată hașurează, (în ciuda exacerbării ce uneori o presupune) un autentic tablou al „cruzimii” cotidiene, prin prisma capacității de înțelegere și asumare. Ce mai poate atenua oare această stare?
Poate doar înfiorările evadate dintr-o uitare de sine, ca într-un mediu irizat, semnele fragile ale frumuseții în care germinează ceva, o apoteoză:
„Marea ce vine
în urma tălpilor tale, iubito,
ți le sărută
sau își învață copiii,
micile valuri,
să umble
cum umblu și eu în urma ta
orbit de dragoste”
(Orbit de dragoste).
O pornire a temperamentului, a afectului, tocmai ca o reacție amânată ce etalează aceea conștientă asumare a sentimentului libertății, a trăirii autentice, a revelației:
„E a celui sărac/ bucuria de a rămâne/ sub piele/ cu spinul trandafirului/ femeii iubite.” (Spinul).
Dialectică lumină-întuneric a conștiinței, această carte a lui Ion Cristofor își are originea în aceea necesitate a implicării, o trimitere spre sensul istoriei, al înțelegerii evoluției și sensului iubirii. Ca mod de a cuprinde poetic realul și umbrele sale, „Peștele de sticlă”, rămâne una din cărțile de referință ale autorului.
