Revin, cu un gust amar (parcă de fiere) întoarsă în cerul gurii la Cigmău, voiam să văd în ce situație mai este satul, cum arată Biserica Greco-Catolică cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” construită în secolul XVII, locaș de cult în curtea căreia se jucau cândva frații Deleanu. Ce am văzut și auzit îi strigător la cer. Singurele cuvinte ce-mi vin în minte sunt: „Doamne Dumnezeule iartă-ne pe noi păcătoșii!”, în rest tăcere, indignare și iar tăcere ca să nu înjur.
Drumul către uitare
Drumul către Cigmău nu este lung (vreo cinci kilometri de la Sanatoriu Geoagiu) dar este drumul pe care se lungesc „muțeniile”, trăbă musai să fi atent la picioare de meri pe „calea mășinilori”. Iar de meri cu autovehiculul musai să ai de grijă la asfaltul ce se sfărâmă sub roți, iar mașina se clatină ca o corabie pe valuri, așa că taci și ești atent. Drumul este desfundat deși lucrările au început canalizarea și apa potabilă în 2017 și sunt la stadiul de execuție și acum 30 iunie 2026. Așa numai turism NU se poate face!
Peisajul, de o frumusețe sălbatică ce îți taie răsuflarea, cu dealuri domoale împădurite, izvoare reci și pâraie ascunse prin hățișuri, alături de livezi încărcate de fructe pe care nu le mai culege nimeni, pare să fie un loc uitat de lume, unde frumusețea pământului contrastează dureros cu nepăsarea celor care ar fi trebuit să-l sfințească și ar avea de ce, lunca Mureșului este mănoasă. Cu toate că aici au trăit odinioară oamenii și nu puțini. Aci Romanii ce au ridicat castrul cu același nume și mai târziu Ioan Budai-Deleanu, corifeul Școlii Ardelene, autorul Țiganiadei, nimic nu îți atrage atenția asupra istoriei acestui loc.
Un sat ce pare că a uitat de sine
Cigmău nu este un sat mort. Este un sat părăsit de oameni și de memorie. Aici, unde s-a născut, în 6 ianuarie 1760, unul dintre cei mai mari cărturari ai neamului, nimeni nu mai știe povestea lui. Casa în care a copilărit Budai-Deleanu a dispărut. Au rămas doar două amprente de pivniță, ca niște urme de pași în nisipul timpului. „Acum noi suntem în mijlocul proprietății Budai-Delenilor”, îmi spunea un prieten pasionat al istoriei locale. „Casa era aici, în formă de U, cu panorama către Mureș.” Dar astăzi, în locul casei, e doar tăcere.
Biserica care se prăbușește împreună cu istoria Biserica Greco-Catolică din Cigmău, edificiu ridicat în 1843 prin grija lui Aron Budai (pe locul celei construită în secolul XVII în care a slujit și părintele Solomon, tatăl corifeului), se înalță între crucile cimitirului ca niște fantome al trecutului. Hramul ei, „Adormirea Maicii Domnului”, pare astăzi un ironic presimțământ. Clopotele au amuțit demult. Atât cel mic din „ANNO 1830” cât și cel mare „TURNAT PE SPESELE POPORULUI ROMÂNI UNIȚI DIN CIGMĂU 1925” de Oscar K. Kelin din Cugir nu mai are pe cine chema la rugăciune.
După 1947, biserica a fost cedată cu forța cultului ortodox. Ca după 1989, se pare că nimeni nu a mai vrut-o. Primăria Geoagiu și Episcopia Ortodoxă Deva se acuză reciproc. Iar lăcașul de cult suferă de zeci de ani pe MASA SFÂNTULUI ALTAR NU S-A MAI JERTFIT, spre iertarea păcatelor noaste, CRISTOS! Nu a mai fost Celebrată nicio Sfântă Liturghie.
Biserica, lăsată în paragină, este trecută în registrul electronic fiscal cu CUI 25321634 ca o instituție cu formă de proprietate nespecificată, înregistrată în urmă cu 16 ani, iar acum stă să se năruie. „E un cavou uriaș, gata să înghită istoria”, spune cineva. Cimitirul este acoperit de crengi și bălării. Doar o femeie, care paște oile, străbate curtea. Nu e localnică. Nu știe nimic, ea n-are morți în vechiul țintirimul, la ce bun să pui o lumânare la căpătâiul cuiva ce a trecut la Domnu de sute de ani, la ce să-l grijească.
Cigmăienii au fugit de glod și rușinea de opincă
Au plecat la oraș visând la pantofi lustruiți și mâini fine, lăsând în urmă pământurile bunicilor și mirosul de pământ reavăn, de parcă truda lor ar fi fost un păcat, nu o binecuvântare. S-au lepădat de accentul moștenit și de rânduiala casei ca de o haină veche și roasă la coate, temându-se că, dacă vor rosti numele satului cu voce tare, praful ulițelor le va murdări strălucirea de vitrină a vieții noi.
Azi, „rușinea” de a fi fiu de țăran a golit vetrele și a ferecat porțile. Copiii de ieri, ajunși „domni” la bloc, se întorc arar și stau puțin, însă și atunci sunt ca străini, privind peste gard la livezile neculese și la biserica ce se huluie cu un soi de „milă superioară”. Au uitat că toată mândria lor de orășeni stă pe umerii unor oameni care au avut curajul să aibă pământ sub unghii și cerul deasupra capului. Fugind de sat, n-au fugit de sărăcie, ci de propria identitate, lăsând în urmă case mute care se încăpățânează să mai aștepte, deși nu mai au pe cine.
Școala în ruină
Școala din Cigmău, ridicată pe pământul sfințit cu sudoarea și mintea Delenilor, nu a fost doar o clădire de zid, ci un bastion al libertății spiritului. Dascăl fiindu-le însuși părintele Solomon, cel care a ales să ridice școala pe terenul său personal, într-un gest de dârzenie vizionară, tocmai pentru ca orânduirea vremelnică să nu poată să se amestece în actul de instruire. Prin acest act de proprietate, el a protejat mințile copiilor de dictatele politice, făcând din școală un loc unde adevărul se spunea nestingherit.
Aici, pe aceleași bănci tocite, au stat laolaltă copiii românilor, deopotrivă greco-catolici și ortodocși, împărțiți duminica de pragul altarului, dar uniți în restul săptămânii de slovele abecedarului. Lângă ei, pruncii unguri și micii țigani (acea seminție pitorească pe care Deleanu avea să o ridice la rang de epopee) învățau că litera nu are neam și că mintea se luminează la fel sub orice strai. Era un univers multicultural unde părintele Solomon cultiva nu doar slovele, ci și demnitatea de a fi om liber, departe de ochii și cenzura stăpânirii. Astăzi, când pământul părintelui e năpădit de buruieni și treptele școlii s-au prăbușit, se vede că orânduirea a reușit, în sfârșit, să învingă: nu prin forță, ci prin uitarea noastră. Doar o placă memorială, greșit inscripționată (însă voit), mai amintește că aici a fost odată leagănul unui geniu.
Ioan Budai-Deleanu – Omul care a purtat România în suflet
Ioan Budai-Deleanu nu a fost doar un poet. A fost un filolog, un lingvist, un istoric, un jurist. Chiar și în exil, la Lemberg (Lvov), a rămas un țăran ardelean, legat de Cigmău, de Retezat, de cetatea romană Ceugmea. „În apropierea Cigmăului se aflau năruiturile unei cetăți romane, a cetății Ceugmei, de unde vine și numele satului”, scria el.
Un sat care și-a uitat mândria
Când am pus întrebarea: CE SE MAI ÎNTÂMPLĂ CU BISERICA DELENILOR? Consilierii locali din Geoagiu ridică din umeri. De la primărie, prin edilul șef, Ovidiu Vlad, am primit răspunsul: „Am vorbit cu reprezentații Episcopiei Ortodoxe a Devei și Hunedoarei, au spus să-i mai păsui câteva săptămâni”. Așa o fi don premar, da vezi tălică biserica se năruie și nu mai este timp de păsuiri. E drept că nu poate face din fondurile primăriei, dar de insistat poate și pârghii de coerciție când vine vorba despre banii pentru biserici sunt, har Domnului, totul este să se și vrea. Însă sânta maică beserică este unul dintre cei mai mari agenți electorali. Așa că nu se vrea și nu se poate, de vrei să fi reales.
Întrebarea: CE SE MAI ÎNTÂMPLĂ CU BISERICA DELENILOR? Am pus-o Direcției Județene pentru Cultură. Doamna Angelica Bălos se gândește că ar fi bine să claseze Biserica din Cigmău. Bun gând deși destul de tardiv acum când se huluie. Dar îi readuc aminte doamnei că Biserica Ctitorită de familia Deleanu avea în posesie, prin Aron Budai, teren oblu pe Câmpul Pâinii, acolo une s-o bătut Oștile Creștine cu Turcii, loc în care Pavel Chinezu o făcut mari viteji. Poate după lectura scrierilor de arhivă s-o mișca și doamna Bălos mai cu spor.
Un domn Ticula Raul se bucura pe Facebook că a primit răspunsul oficial de la Ministerul Culturii, zicând că „Se poate, dar nu se vrea!”. Eu nu aș fi la fel de bucuros. Ministerul pune pe masă doar soluții clare (finanțări prin AFCN, parteneriate, digitalizare), dar acestea trebuie implementate, nu stau gata făcute. Și nu de către Primăria Geoagiu, ori de Consiliul Județean ci de dumneavoastră acei puțini locuitori din Cigmău.
Așa că spor la treabă dacă vreți să schimbați ceva!
https://www.facebook.com/groups/geoagiubai/permalink/4350116685249493/?rdid=ukaJ75cRUqrJw5WF#
Mergând agale pe ulițele prăfuite, unde fiecare pas ridică în aer un colb fin ce pare să fie chiar cenușa amintirilor acestui loc, tăcerea devine atât de groasă încât simți cum ți se depune pe suflet. Însoțitorul meu se oprește, privește lung spre o surpătură care odinioară era prag de casă și rostește cu o amărăciune ce nu mai are nevoie de lacrimi: „Astăzi, nepăsarea este mai rea ca orice pandemie”.
Îl privesc cum își caută cuvintele printre gardurile înclinate și continuă, cu vocea scăzută de parcă s-ar teme să nu trezească fantomele trecutului: „Peste boli vom trece, ne-om tămădui trupul cu leacuri sau cu timpul, însă istoria, odată ce s-a prăbușit sub buruieni și sub talpa ignoranței, nu o vom mai putea recupera niciodată.”
Vorbele lui plutesc greu peste grădinile pustii, lăsând în urmă un adevăr crud: o biserică ce se huluie ori o școală transformată loc de strâns praful și șoarecii nu sunt doar clădiri pierdute, ci pagini rupte definitiv din cartea neamului. Când ultima piatră pusă de mână de om se va face una cu țărâna, vom rămâne cu toții săraci, niște orfani de identitate rătăcind pe un pământ al cărui nume nu vom mai ști să-l citim în arhive.
În loc de epilog mai bine fac o rugăciune pentru Cigmău
Cigmăul nu este doar un sat. Este un simbol al uitării noastre colective. Un loc unde istoria se prăbușește în tăcere. Până când nepăsarea nu va fi înlocuită de acțiune, Cigmău va rămâne un sat care a uitat de sine. Și, odată cu el, va uita și România.
Dar cine știe poate…!
Și cu acel „poate…!” în gând am plecat, cu mașina ghidului meu, spre Castrul Roman de la Cigmău despre care voi scrie mâine.
