Este a treia zi a lui Brumar, timp de toamnă și totodată vreme să ne întoarcem cu gândul la șase personalități ale culturii române: sculptorul Andrei Ostap, regizorii Iulian Mihu și Mircea Moldovan, compozitorul Filip Lazăr, scriitorul Claudiu Iordache.
Unii au dat chip și formă ideilor, alții au spus povești prin imagini, cuvinte sau muzică. Împreună, ne amintesc că patrimoniul cultural se construiește prin opere diferite, dar unite de aceeași dorință de a exprima ceva profund omenesc.
Andrei Ostap – sculptorul care a dat chip memoriei
Născut la Chișinău, în 1921, Andrei Ostap și-a legat destinul artistic de România, unde a studiat și a devenit unul dintre sculptorii importanți ai artei monumentale. A urmat cursurile Academiei de Arte Plastice „Guguianu” din București, apoi a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, în 1951. În 1953, după ce a câștigat un concurs organizat la Muzeul Theodor Aman, a primit bursa Paciurea, o recunoaștere importantă pentru un artist aflat la începutul carierei.
O parte însemnată a creației sale se află în spațiul public. Monumentul Ostașului Român de la Baia Mare, realizat în bronz în 1959, este una dintre lucrările sale reprezentative. A realizat portrete și busturi dedicate unor personalități precum Mihai Eminescu, George Enescu, Nicolae Bălcescu și Anghel Saligny, dar și compoziții monumentale pentru instituții și orașe din țară.
Dincolo de operele sale, Andrei Ostap a contribuit la formarea altor artiști, îndrumând tineri sculptori și sprijinindu-i pe cei aflați la început de drum. A murit la București, la 5 ianuarie 1995, lăsând în urmă o operă răspândită în România și în Republica Moldova.
Iulian Mihu – cineastul care a explorat literatura și psihologia umană
La 3 noiembrie 1926 se năștea, la București, Iulian Mihu, regizor și scenarist care avea să ocupe un loc aparte în cinematografia românească. A debutat alături de Manole Marcus, cu scurtmetrajul „La mere” (1953), urmat de „Jocurile copilăriei” (1955). Primul său lungmetraj, „Viața nu iartă” (1957), a fost inspirat de opera lui Alexandru Sahia.
Mihu a fost atras de literatura română și de posibilitatea de a transforma marile opere în experiențe cinematografice. „Felix și Otilia” (1972), adaptarea romanului „Enigma Otiliei” de George Călinescu, rămâne unul dintre filmele sale cele mai cunoscute. Pelicula a fost recompensată cu mai multe premii ale Asociației Cineaștilor din România și a fost prezentată la Festivalul de la Veneția.
În filmografia sa se regăsesc și „Procesul alb”, după Eugen Barbu, „Marele singuratic”, după Marin Preda, „Alexandra și infernul”, după Laurențiu Fulga, precum și „Lumina palidă a durerii”, o evocare a unei comunități românești în timpul Primului Război Mondial. Filmele sale au fost adesea marcate de confruntarea cu cenzura comunistă, dar și de o viziune personală asupra omului și a societății.
Iulian Mihu a murit la 20 iunie 1999, la București. Filmele sale continuă să fie redescoperite de cinefili și să ofere o perspectivă asupra unei perioade importante din istoria cinematografiei românești.
Mircea Moldovan – regizorul care a adus istoria pe ecran
Tot la 3 noiembrie, dar în 1936, se năștea la Blaj Mircea Sorin Moldovan. A început prin a studia actoria la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, pe care l-a absolvit în 1959, apoi s-a specializat în regie de film, încheind studiile în 1968.
După o perioadă în care a jucat pe scenele teatrelor din Craiova și Sibiu, s-a dedicat regiei. A lucrat la Studiourile din Buftea și a semnat filme care au rămas în memoria publicului: „Vifornița” (1973), „Toamna bobocilor” (1975), „Pintea” (1976), „Convoiul” (1981), „Bocet vesel” (1983), „Mireasma ploilor târzii” (1984) și „Expediția” (1988).
Mircea Moldovan a fost atras în mod special de istoria României. A realizat pentru televiziune o serie de episoade despre Revoluția de la 1848 și a montat spectacolul „Horea”, la Teatrul de Stat din Turda, producție premiată la Festivalul de Teatru de la Oradea. Prin filmele sale, a adus în fața spectatorilor personaje și momente istorice, dar și povești despre oameni obișnuiți, cu bucuriile și încercările lor.
A murit la 8 aprilie 2020, lăsând o contribuție importantă la cinematografia românească.
Filip Lazăr – compozitorul român care a cucerit Parisul
Pentru Filip Lazăr, 3 noiembrie este o zi de comemorare. Compozitorul și pianistul s-a născut la Craiova, la 6 mai 1894, și a murit la Paris, la 3 noiembrie 1936, la numai 42 de ani.
A studiat la Conservatorul din București și la Conservatorul din Leipzig, unde și-a aprofundat pregătirea pianistică și componistică. A debutat ca pianist-concertist în 1915 și a participat la Concursul de compoziție „George Enescu”, obținând mai multe distincții, inclusiv premiul I în 1924.
După Primul Război Mondial, și-a continuat cariera de pianist și compozitor, susținând concerte în România, Franța, Elveția, Austria și Statele Unite. În 1928 s-a stabilit la Paris, unde a devenit membru fondator și președinte al Societății Muzicale Triton și a intrat în contact cu avangarda muzicală europeană.
Creația sa cuprinde muzică simfonică, de cameră, vocală, corală și de teatru. În lucrări precum „Le Ring” (1928), inspirată de un meci de box, și „Muzica pentru radio” (1931), a explorat forme și limbaje moderne, fără să renunțe la influențele muzicii populare românești. A fost un compozitor deschis experimentului, preocupat de înnoirea expresiei muzicale.
Moartea sa prematură a întrerupt o carieră care avea încă multe de oferit. Astăzi, redescoperirea creației lui Filip Lazăr înseamnă recuperarea unei voci originale a muzicii românești interbelice.
Claudiu Iordache – scriitorul și omul care a trăit istoria
Născut la București, la 3 noiembrie 1942, Claudiu Iordache a fost poet, eseist, prozator și dramaturg, dar și unul dintre participanții activi la Revoluția din decembrie 1989 de la Timișoara.
Debutul său literar a avut loc în 1973. A publicat poezie, proză și eseuri, între volumele sale numărându-se „Unde, ce, cum”, „România pierdută”, „Diamantul de gheață”, „Singur între români”, „Securitatea – confiscarea unei națiuni” și „Românul frumos”. Scrierile sale au fost marcate de preocuparea pentru identitate, libertate, memoria istorică și destinul societății românești.
În decembrie 1989, Claudiu Iordache s-a aflat printre cei care au protestat la Timișoara împotriva regimului comunist. A urcat în balconul Operei și s-a prezentat drept scriitor român. A fost membru fondator al Frontului Democratic Român și, după Revoluție, deputat în Adunarea Constituantă, participând la viața politică a țării într-o perioadă de schimbări profunde.
A condus Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989 între 2004 și 2018. A murit în 2021, dar opera sa literară și mărturiile despre Revoluție rămân parte a memoriei recente a României.
Ziua de trei a lui Brumar mai poate fi numită și o zi a moșteniri culturale care continuă
De la sculptura monumentală a lui Andrei Ostap la filmele lui Iulian Mihu și Mircea Moldovan, de la muzica modernă a lui Filip Lazăr la scrierile și mărturiile lui Claudiu Iordache, ziua de 3 noiembrie adună destine care au îmbogățit cultura română în moduri diferite.
Unii dintre acești artiști au plecat de mult, alții au rămas în memoria noastră prin operele și ideile lor. Ceea ce îi unește este puterea de a transforma experiența personală în ceva care îi atinge și pe ceilalți. Iar această putere face ca arta lor să continue să trăiască dincolo de timp.
