Cineva are un interes

În orice arhitectură instituțională care pretinde să funcționeze în limitele normalității, moralitatea publică și echitatea juridică nu sunt elemente opționale. Ele reprezintă obligații înscrise în însăși logica constituțională a statului.

Totuși, dificultatea fundamentală a prezentului provine dintr-o continuitate istorică greu de ignorat: duritatea sistemului comunist, cu reflexele sale autoritare, a supraviețuit prăbușirii regimului și continuă să modeleze mentalități, proceduri și comportamente instituționale.

În vechiul sistem, statul era confundat cu dreptul însuși. Norma nu proteja cetățeanul, ci proteja autoritatea. Regula juridică nu era și nu este garanție de echitate, ci instrument de disciplinare. Această suprapunere forțată – statul ca sursă și măsură unică a dreptului – a sedimentat o cultură a obedienței față de forma legală, indiferent de fondul moral. De aceea, în prezent, abuzul ajunge să fie perceput ca o practică aproape legitimă, acoperită de proceduri, justificată birocratic, securizată în limbaj juridic. Abuzul pare inviolabil tocmai pentru că își găsește adăpost în litera legii, nu în spiritul ei.

Efectele se simt și în spațiul civic. În lipsa actorilor instituționali care altădată generau mobilizare, protestele publice s-au redus dramatic. Chiar și în fața unor probleme sistemice, în fața Guvernului se adună doar câteva zeci de oameni.

În același timp, a devenit aproape caraghios modul în care diverse voci, prezente perpetuu doar „ca să se afle în treabă”, critică orice, respectiv ceea ce au validat ieri, fără discernământ și fără a propune vreo soluție. Zgomot mult, substanță puțină, fragilizând eficiența și credibilitatea.

Această atmosferă este agravată de slăbiciunea structurilor de reprezentare socială. Fără un sindicalism performant și profesionist, societatea nu are instrumente reale de negociere cu statul. Sindicatele ar trebui să fie piloni ai democrației sociale; fără strategie și expertiză, presiunea publică se fragmentează, iar instituțiile nu mai simt obligația de a răspunde responsabil. La fel, lipsa unei reprezentări solide în rândul magistraților reduce dezbaterea la reacții dispersate, nu la poziții articulate.

Nu este întâmplător că se vorbește tot mai des despre șomaj și despre posibile restructurări în aparatul public. Se confundă două planuri: încărcătura birocratică reală, care ar necesita reforme bine gândite, și impulsul generat de criza economică. Reducerea de personal nu poate substitui reforma structurală; altfel, totul se transformă într-o tăiere fără strategie.

Pe acest fundal devine clar un adevăr economic esențial: România nu-și poate proiecta viitorul pe un stat supradimensionat, inert și excesiv de scump. Economia trebuie să fie predominant privată, orientată spre competitivitate, investiții și performanță. Problema este că guvernele, captive calculelor politice, evită reformele care le-ar diminua controlul, chiar dacă exact aceste reforme sunt vitale pentru dezvoltare.

Mai mult, în spațiul public există percepția că anumite direcții ale politicilor naționale sunt influențate excesiv de zona securitară. O țară în care cetățenii ajung să creadă că agenda majoră se decide în afara mecanismului democratic pășește pe un traseu periculos, pe care nici măcar regimul comunist nu l-a parcurs în această formă subtilă și persistentă. Indiferent de proporția realitate–percepție, consecința este aceeași: neîncredere, lipsă de legitimitate și blocaj decizional.

„Mediul privat și autonomia publică au nevoie unul de celălalt.” – Jürgen Habermas.

Acest citat deschide esența problemei: cineva are clar interesul să mențină o societate pasivă, fără resursa de reacție eficientă și fără conștientizare, incapabilă să tragă semnale de alarmă atunci când abuzul sau nedreptatea se instalează.

Ar trebui realizat faptul că România se află pe o mare agitată, în care valurile politice, economice și instituționale se lovesc unele de altele fără direcție. Stabilitatea nu poate fi obținută ignorând furtuna, ci înțelegându-i cauzele și corectând traiectoria.

Toate aceste elemente – reflexele autoritare, slăbiciunea reprezentării sociale, formalismul care protejează abuzurile, presiunea economică și distorsiunile percepute în procesul decizional – converg spre același blocaj structural.

Fără voință politică autentică, fără delimitarea clară a rolului statului și fără întărirea sectorului privat, România riscă să prelungească la nesfârșit o tranziție care pare să nu se termine niciodată.