Crăciun alduit!

În a doua zi de Crăciun încheiem seria de povestiri „Sărbătorile de iarnă așa cum erau cândva în satele Transilvaniei” cu amintirile jurnalistei Laura Oană. 

Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la iernile copilăriei mele, nu mai pot de drag. Parcă și acum văd copii repetând colinde și bunicile care torc, croșetează, împletesc ciorapi, mai aud lemnele trosnind în foc și parcă simt aroma plăcintelor.

Eram mereu patru micuți în trupă: verișori de nedespărțit în vacanțe. Încăpeam toți pe lada de zestre a străbunicii. Așezați aproape de sobă, în fiecare seară, ba mai colindam, ba ne mai hârjoneam, ba ne înfricoșam la auzul poveștilor cu strigoi, povești care erau nelipsite, mereu repetate sau îmbogățite cu vreo nouă istorisire.

Nu îmi amintesc vreun Crăciun fără zăpadă și copii. Ningea de potopea uneori și se auzeau lupii hăuind deasupra satului. Într-o astfel de iarnă tare bogată în nea, ne-am pus pe jelit cu toții de am stricat urechile și voia bună a tuturor. Copiii care eram nu pricepeau cum de am rămas fără brad! Și, în mintea noastră de atunci, fără brad, Moșul nu avea să ne lase darurile. Copleșit de hărmălaie și înduioșat de atât amar de lacrimi, bietul bunicul a luat într-o dimineață securea la umăr și, prin zăpada groasă a plecat în pădure. Abia peste ani, i-am înțeles efortul: peste zece kilometri prin neaua uneori până la piept, numai dusul până la pădurea de conifere, apoi înapoi cu un brăduț în spate. Am fost probabil singurii din sat care au avut pom de Crăciun, dar sigur eram nepoatele cu cel mai bun bunic din lume, cel mai strașnic vătaf de călușari din zonă.

Iarna era anotimpul nostru preferat, când porneam la sanie dimineața și veneam bocnă, dar fericiți, cu obraji roșii. Răsunau ulițele de atâta larmă de copii și ne sfădeam cu toți cei care ieșeau să arunce cu cenușă pe drumul care sticlea în gerul zilelor. Seara, când noi, picii, ne adunam prin case la repetat colinde, ieșeau tinerii din sat la săniuș, apoi se adunau și ei, cei din ceată, să joace Călușerul.

Se tăia porcul și ne chemau să îl călărim, apoi ne înghețau mâinile în vale când mergeam cu bunica la spălat de mațe. Spre seară, ne distram teribil când înțepam cârnații cu acul să le scoatem aerul. Câtă bucurie era în ziua când se făceau colacii și pita de Crăciun! Păzeam troaca unde plăcintele cu brânză, varză, ceapă ori prune ședeau acoperite cu un pled și nu aveam voie să le atingem până când „nu mergeau la Domnul”. Ardea casa de atâta căldură și totul era acoperit de făină. Și cum mirosea, Doamne!

Ajunul ne găsea pregătiți: știam cântarea și plecam să colindăm din capul satului, până în cealaltă parte a așezării. Rar, dar unde găseam poarta închisă, ne mâhneam, alții mai și suduiau; unde îi știam mai bine pe oameni mai aruncam și grozăvia asta de îndemn: „Hai, babă cu colacul/ Că, de nu, te fură dracul!” Uite așa, pentru că toți știau că trebuia plătită cumva colinda și copiii care vesteau Nașterea Domnului.

„Sus în `naltul cerului,
Șade Maica Domnului,
Vin îngerii și o-ntreabă,
De ce plângi tu, Maică dragă”

Astă colindă era preferata noastră și, după ce repetam strașnic, ne porneam în Ajun să batem satul, să cântăm și să ne primim darurile. Purtam după noi bâtele de colaci făcute trainic de bunici, bâte pe care le purtam cu mare grijă nu care cumva colacii să apuce să se ude prin stratul de nea care ne bucura iernile. Primeam colacii rotunzi pe care îi strecuram pe bâtă, bomboane de pom, fructe și bănuți, tare râvniți. Ne adunam apoi la o casă și împărțeam totul frățește. De-abia apoi ne trăgeam pe la casele noastre unde ai noștri, toți, ne așteptau cu masa plină: sarmale, salată de boeuf și cârnaț fript pe foc.

—

Câtă viață era în micuțul nostru sat strecurat de-a lungul unei văi strânsă între coame mari de dealuri. Comunitatea era întreagă, casele pline și grajdurile tuturor doldora de vite. Nu era palmă de pământ nelucrată, oamenii erau harnici și, cum nu era colectiv, se descurcau binișor față de restul celor din comună. „Boienții” își făcuseră chiar propria rețea de alimentare cu apă! Se organizau impecabil când era vorba de reparat drumuri, de grijit ceva în sat și călușerii din sat plecau cu premii de la orice festival.

Acum, în sat, casele sunt mai mari, porțile mai strălucitoare, drumul e asfaltat și plin de mașini. Ninsorile s-au rărit, la fel și copiii. Călușerii s-au dus demult, unii pe alte tărâmuri. Mai sunt însă copii ce vin cu colinda și oameni care de-abia așteaptă ziua când satul iar se umple de suflete, cântec și voie bună. Crăciun alduit!

Coperta: Gheorghe Petrilla „Colindatori pe uliță”