Credințe, obiceiuri și superstiții din zona Orăștie

Eresurile și credințele populare românești reprezintă un amestec complex de mitologie precreștină, superstiții și elemente creștine, reflectând viziunea tradițională asupra lumii. Acestea includ practici magice, interpretări ale fenomenelor naturale, spirite (Iele, Strigoi) și obiceiuri legate de ciclurile vieții (naștere, nuntă, moarte), având adesea rolul de a explica necunoscutul sau de a aduce noroc și protecție.

Credinţele oamenilor care au trăit altădată, dar nu demult unele dăinuie și astăzi, pe meleagurile acestei bucăți de țară, zona Orăștiei, îi îndreptățesc pe unii să vorbească despre o altă viziune asupra lumii, despre mitologie ca parte a credinței în Dumnezeu. Poate contrariază aceste spuse. Sunt convins că dreptatea este de partea primilor, întrucât fiecare etnie sau mare colectivitate își are propriul mod de înțelegere și interpretare a nesfârșitei lumi care ne înconjoară. Oamenii se aseamănă pe dinafară, dar diferă destul de mult pe dinăuntru.

Șarpele casei

Cică mai demult fiecare casă de la țară își avea un șarpe al ei, ne veninos, un fel de paznic bun. Nu-i știa nimeni culcușul, dar se zicea că dacă ai vrea să-l vezi, i-ai lăsa un blid cu lapte aproape de talpa casei.

Copii fiind, umpleam câte un bliduţ cu lapte, dar nu găseam cu nici un chip locul unde să i-l lăsăm. Până la urmă ne-a dumirit cineva că așa numita „talpă a casei” este rândul de bârne groase aşezate orizontal pe pământ, peste care se înălțau pereții și acoperișurile caselor bătrânești. Așadar ideea șarpelui datează din vremurile în care modernele temelii de ciment erau încă vise.

Ceasul casei

Ca și despre șarpe, se spunea că există un ceas al fiecărei case. Se credea că nu-i bine să-l auzi, ca să nu se întâmple cine știe ce.

Adevărul este că am auzit eu însumi ceasul casei noastre de la Mărtinești. Era vară. I-am surprins tic-tacul sus, în Căsuță. Bătea rar, regulat, apăsat și clar. Pereții nu aveau (și încă nu au) nici țevi, nici alte instalați încastrate.

Buna a venit de pe la șură să-l asculte și ea. Ceasul încă mai bătea, la fel de rar, bine măsurat și destul de tare, sunetul lui venind de undeva din miezul pereților. Semăna oarecum cu tic-tacul regulat al vechiului nostru ceas cu păuniță, cu limbă mișcătoare și cu greutăți de plumb, care tăcea de ani de zile, îmbătrânit și stricat, rămas numai ca podoabă. însă undeva în afundul peretelui gros – ca un duh al primului – celălalt mergea.

Vrăjitoarea

Deasupra casei noastre se adunaseră nori grei la începutul lui 1950. Tata fusese condamnat politic și parcă șters dintre cei vii, familia ne era răvășită. Războiul abia se terminase de câțiva ani, seceta cea mare din 1946-47 secătuise țara, lipseau multe, regele fusese alungat, fabricile fuseseră naționalizate, se  petreceau lucruri greu de închipuit. Nouă ne murise din bun senin o vacă — ceea ce pentru țărani este o pierdere mare, nu știu ce hibă aveau porcii, pe Maica o chinuia o betejeală de care nu se mai auzise, Moșu se tăiase rău cu barda, ba nu știu ce pățiseră oile, ba găinile, ba altele, una după alta: „nu era a bună”! Cineva pomenise într-o zi despre o babă de la Vinerea care știa să dezlege „făcăturile” — asta părând singura soluție pentru niște oameni năuciți de necazuri.

S-a întâmplat ca povara urâtă să o duc eu, un copilandru, astfel că într-o dimineață, după vreun ceas de mers cu trenul, am coborât într-o haltă prăpădită, sub un cer ca cenușa, în lumina putina a începutului de primăvară. înconjurată de o pajiște arsă de ger, ținta călătoriei era o casă vânătă ca în istoriile vechi, prăpădită, cu acoperișul de paie țuguiat ca o căciulă uriașă, așezat peste niște pereți ce nu depășeau câteva palme. Ușa strâmbă scârțâise lung și, dintr-o lumină ca de pivniță, apăruse o arătare înaltă și uscată, adusă de spate, îmbrăcată în țoalele întunecate ale bătrânelor de la țară. Aflându-mi păsul, fără să stea pe gânduri, mi-a cerut o oală nouă plină cu pământ luat din faţa casei, o găină neagră, o bucată dintr-o cămașă de-a celui năpăstuit și câțiva lei, nu mulţi.

După plecare, am revăzut în gând, iar și iar, încăperea aproape goală, lavița deșelată, scaunul scund cu trei picioare, ulcelele atârnate la uscat de piroaiele bătute în pereții dați cu același vânăt, iar în fund cuptorul negru și înalt, având deasupra un soi de gaură mare și înecată în funingine, întoarsă către cer. Bătrâna rămăsese profilată subțire și neagră pe lemnul tocit al ușii ne unse, din chipul prelung și uscat ieşindu-i înainte nasul și bărbia. Cu ochii afundați în orbite privea parcă prin mine, pierdut și trist. Biata de ea nu mai părea sinistră, ci doar o octogenară săracă, rămasă singură pe pământ, care voia să-și agonisească o fărâmă de pâine.

Dar…!, la numai câteva zile după ce i-au fost duse cele cerute, s-a petrecut ceva care ne-a speriat casa: câteva găini intrate în găbănaş să ciugulească boabele căzute de prin hambare, s-au năpustit asupra uneia din suratele lor, căreia i-au ciuruit creștetul capului și, în numai câteva clipe, i-au dezvelit țeasta până la osul alb. Cine mai pomenise una ca asta!, să vezi și să nu crezi!, mai apoi „făptașele” comportându-se ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. Ceva nu părea cum trebuie își începuse „lucrul” vrăjitoarea de la Vinerea?

întâmplarea dezvăluie parte din mentalitatea satului vechi.

Strigoii

În satul vechi, strigoii (nume venit din limba latină, striga însemnând bufniță și totodată duh necurat, iar strigosus, descărnat), erau niște ființe monstruoase aparținătoare de imperiul întunericului.

Oamenii ocoleau subiectul. Se știa că dacă dezgropai un mort și nu-1 mai găseai stând pe spate, ca la început, ba nici nu putrezise, era sigur că nefericitul devenise strigoi. Asemenea făpturi spăimoase bântuiau nopțile pe la răspântii, prin locuri părăsite sau chiar prin fostele lor case. Iar pentru a preîntâmpina un asemenea mare necaz, alternativa era barbară: trebuia înfipt un par ascuțit, ori măcar un piroi lung în inima mortului, înainte de a-l îngropa.

Pe de altă parte, din întâmplări încă și mai teribile, se știa că unii strigoi (denumiţi uneori priculici) își aveau sălașul chiar în făptura anumitor oameni vii, blestemați, din care se ițeau doar la ceasurile mici ale nopții. Unii dintre ei erau … „pe lapte”, transformându-se în câini – dacă i-am da crezare cuiva pățit, care, voind să împlânte furcoiul într-un câine pe când acesta sugea lapte de la vaca lui, animalul s-a întors și i-a spus răstit: „Stai, mă, nu da, că-s eu, Toader, vecinul tău!” O altă asemenea urâciune, spunea cineva că s-ar fi petrecut tot noaptea, pe Vale, lângă căldarea de făcut vinars (!), de faţă fiind doi-trei consăteni: peste sat se lăsase liniștea, când iacă apare din întuneric un ins tăcut, se dă de trei ori peste cap, se face câine, intră la un vecin în grajd, suge laptele vitelor, se întoarce, se rostogolește iar de trei ori, se face om și pleacă de unde a venit.

Alti strigoi cică erau „pe bucate”, ei culegând numai roua de pe bucatele câmpurilor neculese, dar cu rodul lor cu tot.

Şi aceștia, ca și cei ale căror culcușuri erau prin excelență mormintele, ieșeau la miez de noapte și hălăduiau pe cine știe unde, fiind alungați de lumina curată a zorilor. Soboarele lor de taină se întruneau cam de trei ori pe an, în nopțile de Santander, de Sânjorz și mai cu seamă de Sântandrei, toamna.

Ce putea face bietul om care se întâlnea cu asemenea duhuri blestemate decât semnul crucii și invocarea puterilor dumnezeiești?! Dacă îl paraliza spaima și nu-și mai putea mișca mâna pentru semnul sfânt al crucii, era destul dacă și-l făcea barem cu limba.

O lume terifiantă, învăluită în umbră, spaimă și incertitudine…

Ursitoarele

Ca în multe pârți ale lumii, și la noi se credea în ursitoare. Zâne ale destinului, prezente deja în mitologia greacă și romană, ele apăreau în prima, sau în primele trei nopți de la nașterea fătului, pentru a urzi firele vieții ce abia începea.

Cu scopul de a le îmbuna, alături de copil, li se lăsa mâncare bună, ba și trei pahare de vin. Mama și moașa se culcau lângă leagăn și, în vis, le apăreau trei fete-fecioare fără nume, frumoase, îmbrăcate în alb: torcătoarea, depănătoarea și curmătoarea, care prooroceau, în fapt hotărau liniile principale ale vieții noului născut, apoi se ospătau din ceea ce li se pregătise. Cică veneau uneori mai multe, până la șapte sau nouă, și apucau a se sfădi cu una dintre ele, „cea rea”, pentru a o mai domoli. împuternicite de Soartă (moira la greci, fatum la romani), deciziile lor erau irevocabile – deși se credea că prin anume practici oculte se mai puteau totuși îmblânzi. Altădată, prin unele așezări hunedorene, moașa ducea mamei mâncare și apă sfințită vreme de trei zile; moașa, care era o femeie pricepută din sat, grijea fizic și psihic atât mama cât și copilul, înainte și după naștere (moșitul copilului, scaldele rituale ş.a.).