Criza economică a lovit, inevitabil, și “sectorul” cultural. Pentru a înțelege dimensiunea acestei crize, trebuie să separăm planurile pe care, de decenii, nu le-am disociat corespunzător.
În perioada socialistă, cultura a fost profund instrumentalizată de regim: finanțarea era condiționată de funcția propagandistică, iar repertoriul, oricât de valoros ar fi fost, servea în primul rând scopurilor ideologice. Actorii culturali — scriitori, dramaturgi, pictori, muzicieni — erau controlați și valorificați pentru legitimizarea regimului, nu pentru meritul artistic propriu-zis.
După 1990, această moștenire conceptuală a culturii a continuat să influențeze deciziile de stat. Conducerea culturală de la începutul anilor ’90, exemplificată de Andrei Pleșu, a încercat reforme, însă sistemul a revenit rapid la forme de control și legitimare instituțională, preluând structuri economice și administrative ce nu mai corespund nevoilor unui stat democratic.
De aceea nu avem dezvoltate rețele de agenți literari sau în alte domenii culturale. Nu avem un sistem sustenabil în ceea ce privește editurile și nici în alte segmente ale pieței culturale. Avem doar un mecanism de bugetare a unor instituții strict determinate, care, automat, devin vizibile doar pentru că sunt ultrafinanțate. Această practică reproduce, în continuare, structuri de tip sovietic și împiedică apariția unei culturi cu adevărat autonome și competitive.
Trebuie să se înțeleagă clar că, în ceea ce privește cultura, aceasta este o chestiune care privește creatorii și nu monopolul statului. În măsura în care statul asigură unor entități sau unor categorii finanțări care, în esența lor, sunt neconstituționale și ilegale — provenind din bugetul public — se creează premisele unei posibile dictaturi.
Cultura liberă, care respiră în condiții de libertate și de asumare a actului creator, își câștigă singură identitatea, specificul și autenticul.
Actul de cultură nu poate fi garantat; el se garantează prin propria sa autonomie, prin valoarea și asumarea sa internă. Nu există altă formă de garanție — nici în statul comunist, când era controlat, nici astăzi. Statul actual nu mai poate controla actul cultural și, chiar dacă ar fi sponsor, nu are dreptul să-l condiționeze sau să-l subordoneze.
Ieșirea din această situație impune o mișcare legislativă clară: cultura trebuie redată complet spațiului democratic, iar statul retras în cea mai mare parte din finanțarea și controlul direct. Instituțiile culturale majore — teatre naționale — pot primi sponsorizări private, dar nu trebuie să fie sub tutelă absolutistă a statului sau a finanțărilor publice.
În ceea ce privește legislația, este necesar un cadru clar prin care statul să fie scos definitiv din ecuație, în paralel cu măsuri care să permită mediului privat să sprijine actul cultural. Statul trebuie retras pentru că experiența a demonstrat incapacitatea sa de a gestiona corect și legal finanțarea culturii.
Nemulțumirile reale ale celor din domeniul cultural care solicită aceste drepturi uită adesea că, de fapt, este nevoie de o reformă profundă; unii dintre ei cer lucruri care, în condițiile actuale, nu mai sunt posibile. Profesioniștii din cultură trebuie să funcționeze liber, în condiții democratice, iar creatorii autentici trebuie să opereze autonom, pentru a-și asuma cu adevărat rolul și identitatea artistică.
Astăzi, statul nu mai are nevoie de propagandă și, în consecință, nu poate fi obligat să susțină financiar entități culturale în mod necondiționat. Cultura este liberă, iar sprijinul public trebuie limitat la proiecte punctuale, cu caracter demonstrabil și condiționat de criterii profesionale clare. Finanțarea bazată pe titlul sau meritele personale ale unor creatori, fără criterii transparente, generează situații vădit ilegale și constituțional discutabile.
Instituțiile de cultură nu mai pot funcționa pe modelul de subvenție integrală. Ministerul Culturii, în forma actuală, rămâne o relicvă a regimului comunist: o structură voluminoasă, birocratică, incapabilă să gestioneze eficient proiectele culturale contemporane. Transformarea sa într-o agenție guvernamentală redusă, concentrată pe controlul monumentelor și evaluarea proiectelor culturale, ar reflecta mai realist rolul statului într-o economie liberă a culturii.
În esență, cultura trebuie să devină autonomă: să se finanțeze pe piața liberă, să atragă sponsorizări private și să dezvolte standarde profesionale, transparente și competitive.
Statul poate interveni doar pentru proiecte punctuale, nu pentru menținerea unei structuri permanente și centralizate. Persistența unei finanțări continue, necondiționate, reproduce bolșevismul cultural al trecutului și împiedică evoluția unei culturi libere, profesioniste și sustenabile.
Impostura trebuie răsplătită și răsplătită de