Cum a pierdut Europa

În ianuarie 2025, odată cu revenirea lui Donald Trump la Casa Albă, Europa s-a confruntat cu o alegere esențială pentru viitorul său politic și economic.

Președintele american a venit cu cerințe dure pentru creșterea cheltuielilor de apărare europene, a amenințat exporturile continentului cu noi tarife și a contestat valori fundamentale europene legate de democrație și statul de drept. În fața acestei presiuni, liderii europeni puteau opta pentru o poziție de confruntare colectivă sau pentru calea supunerii și acomodării. De la Varșovia la Londra, de la Riga la Roma, majoritatea au ales calea a doua, reflectând o strategie de acomodare reflexivă și consecventă.

Raționalitatea supunerii și capcanele ei interne

Pentru mulți politicieni europeni, această abordare părea rațională. Susținătorii centrismului moderat consideră că opoziția deschisă la cerințele lui Trump ar fi putut fi dezastruoasă: abandonarea Ucrainei, retragerea trupelor americane din NATO sau declanșarea unui război comercial transatlantic. Din această perspectivă, „placarea” președintelui american a prevenit consecințe grave pentru securitatea și economia Europei.

Cu toate acestea, această viziune ignoră efectele politice interne. Extinderea influenței extremei drepte, prezentă astăzi în guverne sau ca opoziție majoră în mai multe state europene, a constrâns liderii să adopte politica acomodării. Aceasta nu doar că nu diminuează forțele populiste, ci le întărește, favorizând slăbirea Uniunii Europene și blocarea inițiativelor de integrare. Strategia de supunere a Europei față de Trump devine astfel o capcană auto-distructivă, scrie Foreign Affairs.

Ambiția deficitară și cheltuielile de apărare

Cea mai clară manifestare a supunerii europene s-a văzut în domeniul apărării. Războiul din Ucraina reprezintă o amenințare directă la adresa securității continentului, iar întâlnirea dezastruoasă dintre Trump și președintele ucrainean Volodimir Zelenski, din februarie 2025, a arătat că SUA ar fi putut abandona Ucraina. Ca urmare, la summitul NATO din iunie 2025, liderii europeni s-au angajat să majoreze cheltuielile militare la 5% din PIB și să cumpere mai multe arme americane, în sprijinul Ucrainei.

Însă aceste angajamente nu reflectă o strategie europeană autonomă, ci dorința de a câștiga favorurile președintelui american. NATO a devenit astfel un instrument de satisfacere a cerințelor externe, mai degrabă decât un cadru al autonomiei europene. Angajamentele față de „buy American” și creșterea cheltuielilor militare riscă să alimenteze narativul extremist de tip „arme versus bunăstare”, fiind percepute de populația din țări precum Belgia, Italia sau Portugalia drept sacrificii disproporționate pentru o politică dictată de Washington.

Această lipsă de ambiție europeană este direct legată de ascensiunea populismului de dreapta. Partidele extremiste au schimbat strategia de la ieșirea din UE la subminarea Uniunii din interior, blocând orice inițiativă supranațională consistentă. Comparația cu mobilizarea rapidă pentru pandemia COVID-19, când UE a mobilizat peste 900 miliarde de dolari, scoate în evidență discrepanța: pentru apărarea colectivă împotriva agresiunii ruse, Uniunea a reușit să aloce doar aproximativ 170 miliarde de dolari.

Diviziuni economice și compromisul în fața tarifelor americane

Supunerea Europei s-a manifestat la fel de clar în domeniul economic. În fața tarifelor de 25% impuse de Trump pe oțel și aluminiu în februarie 2025, UE ar fi putut activa instrumente de retorsiune prin tarife echivalente de aproximativ 23 miliarde de dolari pe bunuri americane sensibile. În schimb, dezbaterea internă a dus la acceptarea tarifelor americane de 15%, depășind cu cinci puncte procentuale tarifele negociate de Regatul Unit.

Această capitulare economică reflectă nu doar disunitatea europeană, ci și influența tot mai mare a partidelor de extremă dreaptă. Italia și Germania au pledat pentru prudență, în timp ce Franța și Spania au adoptat poziții mai dure, dar nu au reușit să impună o politică comună. Companiile europene au fost nevoite să negocieze independent cu administrația americană, o situație care subminează credibilitatea și coeziunea pieței unice europene.

Diplomația în detrimentul democrației

Cea mai gravă concesie a Europei a vizat valorile democratice. Oficialii americani, inclusiv vicepreședintele JD Vance și secretarul pentru Securitate Internă Kristi Noem, s-au implicat direct în alegeri din Germania, Polonia și România, sprijinind candidați de extremă dreapta și criticând politici interne. Bruxelles-ul a rămas, însă, relativ tăcut, preferând dialogul la sancțiuni ferme. Această abordare normalizează derapajele autoritare americane și limitează capacitatea Europei de a-și apăra propriile standarde democratice.

Drumul spre autonomie strategică

Pentru a ieși din acest ciclu al supunerii, Europa trebuie să își recâștige agenția politică și economică. Inițiative precum fondul de apărare european, European Peace Facility sau planul de pregătire militară pentru 2030 rămân, însă, în mare parte aspirative. Blocajele politice, necesitatea unanimității în decizii și divergențele între state membre limitează capacitatea de acțiune.

O soluție realistă constă într-o „coaliție a celor dornici” care să sprijine Ucraina și să dezvolte o strategie de apărare europeană independentă de SUA. Aceasta include consolidarea forțelor convenționale, explorarea deterenței nucleare europene și coordonarea unor pacte bilaterale sau multilaterale de securitate, precum tratatul franco-polonez din mai 2025.

În domeniul economic, UE trebuie să diversifice parteneriatele comerciale, să consolideze relațiile cu India, Australia, Japonia și Mercosur și să dezvolte mecanisme alternative la Organizația Mondială a Comerțului. În relația cu China, abordarea trebuie să fie duală: fermă în chestiuni de securitate, pragmatică în comerț. Pe plan energetic, dependența de gazele naturale americane trebuie redusă prin diversificarea surselor și accelerarea Green Deal-ului, pentru a combina securitatea energetică cu dezvoltarea economică sustenabilă.

Puterea de a spune „nu” și construirea încrederii interne

Aceste măsuri nu vor transforma Europa peste noapte, dar vor schimba dinamica politică internă și relațiile internaționale. Fiecare succes în apărare, comerț, energie sau politica externă sporește încrederea și sprijinul pentru pași mai îndrăzneți. Autonomia strategică nu înseamnă confruntare cu Washington, ci capacitatea de a spune „nu” atunci când interesele diverge și de a acționa independent.

Anii 2025–2029 pot fi astfel nu doar o perioadă de turbulență transatlantică, ci și un moment de reconstrucție strategică pentru Europa. De la supunere la autonomie, continentul poate să devină un actor mai unit, mai respectat și mai puternic pe scena globală, redobândindu-și controlul asupra propriului destin.