Cum ar putea fi transformată viața urbană prin proiecte din trecut

Am crescut în perioada anilor 1970-90, o vreme în care părinții erau ocupați de la răsărit până la apus în fabrici, iar copiii au fost lăsați să descuie singuri, având cheia de la casă legată la gât. În acele vremuri, copiii se jucau sub supravegherea ocazională a bunicilor, un adevărat lux dacă distanța nu permite. Parcurile cu leagăne și tobogane nu erau frecventate des de mine; în schimb, îmi inventam jocuri, bețe, pietre și alte obiecte găsite, chiar și cu riscul de a-mi murdări hainele bune.

Jocurile mele se desfășurau pe ulița de pământ de pe Dealul Mic sau pe asfaltul din centrul orașului. Pentru alții, locurile de joacă erau spații dintre blocuri, unde bătrâne din vecinătate se asigură că totul e în regulă. Acum, cei care au crescut cu cheia la gât sunt la vârsta senectuții, dar nostalgia acelor locuri a rămas. Mă uit cu plăcere la cum generația anilor ’80 și ’90 a imaginat viitorul orașului pentru nepoții lor.

Această generație a încercat să reconstituie experiențe copilăriei lor prin proiecte uneori futuriste, căutând spații de relaxare și învățare. ‘Găștile’ de copii de altădată au dispărut, iar copilăria s-a mutat în locuri de joacă standardizate, adaptate nevoilor pe care nu le puteau satisface în perioada comunistă. Maturii de atunci parcă au anticipat asta și au creat spații în care copilăria dintre blocuri să fie redescoperită. Însă, multe dintre aceste locuri au fost transformate în parcări sau au fost neglijate.

Am explorat orașul în căutarea locurilor unde copiii mai creează propriile jocuri, dar am întâlnit doar urme ale trecutului: porți de fotbal nefolosite și coșuri de baschet abandonate. Nu există un design urban sau amenajare care să stimuleze creativitatea. În schimb, am observat că spațiile pietonale cu verdeață neîngrădită, care oferă mai mult decât strictul necesar pentru circulație, sunt mult mai prietenoase.

Proiecte din trecut

Recent a fost dezbatere publică pentru noul PUG al localităţii Orăștiei. Chiar nu știu ce au discutat arhitecții, dar din zvonul public s-a vorbit și pe tema zonei din incinta fostei fabrici Vidra, binevenită temă. Sper să nu iasă ce a ieșit și cu Muzeul și Casa de cultură din Orăștie și nici la fel de nepractic precum centrul – ce-i frumos văzut din dronă, dar să nu umbli prin el. Mai sper să apuc să nu văd ruina fostei secții de pre înnobilare transformată în parcări și alte locuri utile Orăștiei. Apropo de oraș, ce or zice primarul și consiliul local de casa fanion a arhitecturii Orăștiene, „Casa Vulcu” dar de Fosta Bancă Ardeleana?Să revin la proiecte din trecut.

De departe proiectul arhitectei Oana Mager ”Centru de educare și recalificare profesională în domeniul designului textil”, proiect premiat de Bienala Națională de Arhitectură, la ediția din 2018 cu „Diploma – arhitecți în afirmare”, este cel mai bun, după umila-mi părere.

«Încă din Evul Mediu Orăștia a fost cunoscută ca un puternic centru meșteșugăresc. Numărul mare de meseriași a determinat regimul comunist să privatizeze atelierul de cojocărie al lui Ioan Secheli și să pună pe picioare renumita fabrică Vidra, cea mai mare fabrică de profil din România. Micile ateliere care mai există au cifre de producție destul de mari, dar duc lipsă de personal calificat. Tineretul migrează către orașele mari iar populația este îmbătrânită. Incinta fostei fabrici Vidra este situată în apropierea zidului cetății medievale. Deși prezentă încă în memoria locuitorilor, incinta fabricii a devenit astăzi un reziduu urban. Terenul fabricii are un imens potențial de dezvoltare fiind situat în proximitatea centrului vechi și a zidurilor medievale. În vecinătatea acesteia se află piața Gărdiștei si autogara orașului-utilizate destul de rar, motiv pentru care zona este destul de lipsită de activitate. Obiectivul proiectului de diplomă a fost acela de a contribui la dezvoltarea profesională a comunității pielarilor din Orăștie, de a motiva tineretul să nu părăsească orașele provinciale dar și de a sprijinii dezvoltarea economică a Orăștiei. Proiectul propune demolarea clădirilor fabricii, lipsite de valoare arhitecturală .Așezate într-un mod nepotrivit pe sit, acestea obturează perspectiva spre zidul cetății, spre cele două biserici monument si spre Iazul Morii. Hala de producție principală am decis să o păstrez, reconvertind-o, deoarece este încă prezentă în memoria nostalgică a locuitorilor, iar d.p.d.v. structural este în stare bună. Piața Gărdiștei se modernizează și se extinde, devenind un nou punct comercial pentru producătorii și comercianții locali. Străzile înguste cu caracter medieval ale orașului, nu fac ușor accesul cu autocare, motiv pentru care am decis mutarea autogării și mobilarea terenului cu un ansamblu de locuințe individuale. Cvartalul sudic este închis cu un ansamblu de locuințe colective, cu parter comercial și ateliere pentru viitorii absolvenți ai centrului. Centrul de educare și recalificare profesională este „școala cetate”. Volumetria masivă are cinci corpuri principale, cinci ,,turnuri” legate intre ele cu ,,ziduri” , fiecare turn adăpostind un tip de activitate. Turnul cu ateliere, turnul cu săli de curs, turnul expozițional, turnul spectacol si turnul informațional. Planimetrie triunghiulară, „zidurile” creează, o curte interioară pentru activitățile comune ale cursanților pe perioada timpului frumos și un spațiu public unde vizitatorii pot intra în contact cu viitorii profesioniști. Latura vestică a centrului este deschisă către promenada creată pe malul estic al Iazului Morii prin funcțiuni publice precum magazine de prezentare, ateliere de ambalare, cafenea și o sală de consiliere profesională. Latura nordică orientată spre parc găzduiește sala multifuncțională, dedicata prezentărilor de moda și conferințelor din domeniul modei, iar în est, clădirea se deschide spre noua stradă propusă și spre „locuințele atelier”.», se arată în descrierea proiectului.

Alt proiect a fost «Muzeul Dacilor» de la Orăștie în viziunea lui Nicolae Adam

Sculptorul Nicolae Adam, un împătimit al istoriei dacilor, mai mare pe la cultură în acea perioadă 1988-1989, visa să realizeze un muzeu dacic la Orăștie în „buricu târgului”, mai precis dorea demoleze o bună parte din centrul vechi la orașului, lucru dorit de comuniști și înfăptuit în bună parte de arhitectul Popa Ilie care a încercat să mascheze Cetatea cu niște pseudo blocuri (cutiuțe de ținut oamenii sub controlul securității). Trebuie menționat că urmașii armatei roșii urau istoria așa că doreau ca biserica ortodoxă ridicată de Orăștieni sub conducerea lui Ioan Moța și cetatea să dispară vizual (cetatea de se putea chiar de tot) fiind înconjurate de locuințe tip bloc. Așa că Adam ar fi amplasat muzeul lui între Cetatea Orăștiei, pe care arhitectul Popa o dorea înconjurată de pseudo viluțe, de prost gust și Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”. Se apucase stoic de tot ceea ce însemna „punere în operă”. La fârșitul anului 1989 cei ce locuiam în zonă primisem atenționare de la primărie că trebuie să evacuam casa și să ne „alegem” blocul unde să ne mutăm N-a mai apucat! Nu am nici timp, nici chef de explicații de gen cum sau de ce. Spun doar atât casele ce înconjurau cetatea au avut un rol semnificativ în dezvoltarea învățământului și economiei din Orăștie. Însă, cum am mai spus, așa ziși comuniști, PROȘTI CU CARNET DE PARTID, urau istoria.

Au rămas de la „cutia poștală de la muzeu” sa o serie de machete și desene care au devenii „sursă de inspirație” pentru alți proiectanți. Așa că vă las câteva fotografii din arhiva personală ce prezintă viziunea distructivă a lui Nicolae Adam.

Cojocaru Ștefan voia un alt muzeu de istorie și civilizație

Un arc peste timp, în anul 2012 arhitectul Cojocaru Ștefan a studiat amplasarea unui muzeu de istorie și civilizație, a propus o zonă pentru promovarea breslelor și un mic cartier rezidențial păstrând moară Cetății, sinagoga, Casa parohiei Evanghelice, inclusiv casele cu front la Str. Gărdiștei și Str Victor Babeş. Ocupând de fapt spațiul din interiorul fostei fabrici „Vidra”. Gândea cum să facă bani cu „micul cartier rezidențial”. Apoi mai voia un muzeu circular, spații exterioare care amintesc de soarele de andezit de la Sarmisegetuza Regia.

„Mă opresc cu proza și vă las să vă imaginați ce frumos s-ar vedea din cetate locul în care vizitatorii ar putea rămâne, s-ar putea așeza, privi și admiră.”, zicea Mariana Cojocaru, arhitecta care a avizat toate vitrinele și gratiile din centru vechi, toate intervențiile la fațade cu geamuri schimbate cum „de bugetul”, etc. Ce să privesc doamnă? Cum luați din spațiu municipiului în favoarea privatului? Cum nu vedeți că fratele dumneavoastră a sufocat Centrul Orăștiei cu traficul mașinilor, construind o budă mare „cât o lună de post? Unde ați mai văzut asta? Să admir că nu sunt locuri de parcare și dumneavoastră vreți să-mi băgați pe gât „un alt muzeu de istorie și civilizație cu blocuri în coadă”?Era foarte bine dacă în loc să se certe cu Mircea Moloț, Președinte al Consiliului Județean Hunedoara la acea vreme, Ovidiu Bălan, primar la primul mandat pe atunci, ar fi demarat lucrările la Casa de cultură. Era bine ca studiile pentru centrul pietonal să fi fost făcute, inclusiv studiu de trafic, ambiental și noxe. Era bine dacă ar fi gândit un centru cultural, muzeu, parcări pentru a scoate traficul din centrul istoric, noi nouțe pe platforma fostei fabrici „Vidra”, scoțând la licitație, spre vânzare unor agenți economici spațiile fostului spital și a fostei case de cultură. Reabilitarea lor a costat și va mai costa multe, foarte multe milioane de euro. Mult mai mulți decât construcții noi, bine proiectate și aranjate în ambient. Asta se întâmplă când vrei să faci ceva, „Indiferent de regimul de proprietate a acestor terenuri, Primăria trebuie să urmărească, să fie consecventă și să facă eforturi pentru obiective de utilitate publică. Este una din șansele de supraviețuire ale orașului ca entitate urbană, pe care o merită…” spunea arhitectul Vasile Oprișan.

„Ce facem când voim să pricepem viața unui om? Întrebăm și cercetăm ce fel de oameni erau părinţii lui, unde au trăit și cum au trăit? Ce fel de Oameni sunt fraţii și rudele lui, unde și cum trăesc ei și ce fac? Apoi căutăm să aflăm cine Sunt oamenii cu cari a avut el aface, de ce neam sunt, unde s’au și cum au trăit sau trăesc? Si cum sau purtat cu el?. De ce aceștia s-au purtat așa s’au altfel?

Cu chipul acesta înțelegem și firea om și faptele lui, precum și de ce a avut pe cutare prieten, iar pe cutare dușman. Tot așa și trebue să urmăm -și când voim să înțelegem viața faptele poporului nostru, bunăoară. -Trebue să cunoaștem poporul din care ne tragem, și pe acelea cu cari ne înrudim, precum fie de și pe acelea cu cari am stat sau cu cari stăm în legătură vecinătate, fie de prietenie or dușmănie, sau dela care am luat pilde bune și am învățat câte ceva, folositor.”, scria I. Găvănescul,

Profesor la Universitate, în manualul „Istoria Omenirii – Evul Antic”, ed. Institutul de Arte Grafice Carol, București, 1912.

Cu alte cuvinte, în mod similar, pentru a înțelege istoria orașului nostru, trebuie să ne familiarizăm cu oamenii, cultura, naționalitățile cultele și locul din care provenim, precum și cu acele națiuni cu care suntem înrudiți sau care ne-au influențat de-a lungul timpului. Acestea includ relațiile de vecinătate, și lecțiile valoroase pe care le-am învățat de la acestea. Ori nu ar fi rău să învățăm lecția transformării vieții urbane și prin proiecte din trecut, actualizate la zi de oameni calificați nu de contractori ca mausoleului căcăciosului ce rupe din imaginea centrului și a catedralei.