Cum poate duce un armistițiu la dezastru

Nici nu începuse bine războiul comun al Statelor Unite și al Israelului împotriva Iranului, că observatorii au și început să invoce o analogie istorică familiară: această intervenție în Orientul Mijlociu amintea de fatidica invazie americană a Irakului din 2003. Ca și atunci, Washingtonul inițiase un „război ales” împotriva unui adversar de lungă durată din Golful Persic, având scopul declarat de a-i răsturna regimul. Însă, cel puțin pentru moment, aici se oprește paralela. Până la încetarea focului anunțată pe 7 aprilie, Statele Unite și-au limitat, în mare măsură, operațiunile împotriva Iranului la domeniul aerian și maritim. Președintele Donald Trump pare să fi înțeles că o incursiune terestră pe scară largă — ca să nu mai vorbim de o ocupație militară în toată regula — ar invita la o altă implicare nesfârșită în străinătate și la un vârtej politic intern, scrie Foreign Affairs.

Dacă există lecții de învățat din eșecurile Washingtonului în Orientul Mijlociu, factorii de decizie ar face bine să-și îndrepte privirea mai departe în trecut, spre un alt război din Irak: Operațiunea Desert Storm, campania condusă de SUA la începutul anului 1991 pentru a elibera Kuweitul de sub ocupația irakiană. Atunci, Statele Unite au obținut una dintre cele mai decisive victorii militare din istoria modernă, doar pentru a cădea într-o capcană de zece ani creată de ele însele. Washingtonul a distrus armata președintelui irakian Saddam Hussein, dar i-a lăsat regimul la putere. Președintele american George H.W. Bush a încurajat o rebeliune, dar a omis să o sprijine. Bush și succesorul său, Bill Clinton, au cerut Irakului să-și dezmembreze programul nuclear, dar au refuzat să ia în considerare reconcilierea cu Bagdadul — chiar și în condițiile în care acesta se conforma cerințelor Washingtonului.

Problema nu a fost rezultatul de pe câmpul de luptă, ci eșecul de a alinia politica cu strategia. Între 1991 și 2003, niciun președinte american nu a fost dispus să accepte existența regimului lui Saddam, dar niciunul nu a avut un plan viabil pentru a-l înlătura. Rezultatul a fost un conflict mocnit de 12 ani, în care forțele americane și-au asumat rolul de jandarm regional. Eforturile brutale ale Washingtonului de a izola Irakul au înstrăinat atât aliații, cât și adversarii de-a lungul anilor ’90, erodând constant sprijinul internațional pentru politica de izolare (containment). Pe plan intern, impasul a generat o presiune bipartizană crescândă pentru schimbarea regimului de la Bagdad, ceea ce a dus, în cele din urmă, la decizia nefastă a președintelui George W. Bush de a invada și ocupa Irakul în 2003.

Riscurile actuale în relația cu Iranul

Statele Unite riscă să se confrunte astăzi cu un scenariu similar în Iran. Oficialii americani s-au retras complet de la discursul privind răsturnarea Republicii Islamice, o schimbare retorică oficializată prin termenii noului acord de încetare a focului. Negocierile ulterioare, necesare pentru a pune capăt cu adevărat războiului, vor duce probabil la o soluție politică ce va lăsa regimul la putere. Ca și în 1991, acel regim va fi slăbit, dar va rămâne capabil să-și amenințe din nou vecinii, să suprime violent provocările interne și să mobilizeze opinia globală împotriva politicii americane de izolare. Încercarea de a izola Iranul, așa cum au făcut SUA cu Irakul în anii ’90, va duce inexorabil la confruntări repetate care vor bloca forțele americane și vor dăuna economiei internaționale.

În schimb, Washingtonul ar trebui să ofere Teheranului o cale către normalizarea diplomatică și economică în schimbul respectării unui set clar de cerințe: renunțarea la armele de distrugere în masă, limitarea programului de rachete și încetarea sprijinului pentru grupările teroriste proxy. Eroarea critică a lui Bush și Clinton în anii ’90 a fost refuzul de a ajunge la o înțelegere cu regimul lui Saddam chiar și după ce acesta se conformase cerințelor. Pentru a evita repetarea greșelilor, cea mai mare provocare a SUA nu va fi exercitarea puterii militare, ci învățarea conviețuirii cu un acord care lasă regimul iranian la putere.

Ceea ce rămâne nespus

În pregătirile pentru Desert Storm, George H.W. Bush și consilierii săi au avut în vedere lecțiile ostensibile ale Războiului din Vietnam. Pentru a evita o mlaștină similară, administrația nu a luat niciodată în considerare în mod serios marșul asupra Bagdadului. Scopul a fost restabilirea unui echilibru de putere între Irak, Iran și Consiliul de Cooperare al Golfului. Acest lucru necesita degradarea armatei lui Saddam până la punctul în care să nu mai poată amenința vecinii, dar nu atât de mult încât să invite la un vid de putere regional sau la fragmentarea teritorială a Irakului.

Totuși, această strategie ancorată în realism era fundamental în contradicție cu scopurile idealiste ale lui Bush. El nu era dispus să accepte o lume în care dictatorul irakian rămânea la putere, comparându-l pe Saddam cu Adolf Hitler. În viziunea sa, miza era una morală: binele împotriva răului. Bush pare să fi rezolvat această disonanță strategică în mintea sa presupunând că Saddam nu va supraviețui înfrângerii umilitoare. Washingtonul spera că distrugerea infrastructurii critice va inspira poporul irakian să se ridice la revoltă.

După cum s-a dovedit, irakienii s-au revoltat, crezând că SUA îi vor sprijini. Însă forțele americane au privit de pe margine cum resturile serviciilor de securitate ale lui Saddam au masacrat zeci de mii de șiiți și kurzi. Sub presiune internațională, Bush a instaurat o zonă de interdicție aeriană, o măsură improvizată care a devenit permanentă. Ceea ce începuse ca un efort de a evita o implicare profundă a SUA a sfârșit prin a o înrădăcina.

Agățarea de o fantezie

După Desert Storm, administrația Bush a condiționat ridicarea sancțiunilor de renunțarea Irakului la armele de distrugere în masă. Până la sfârșitul anului 1991, Saddam distrusese în secret majoritatea acestor arme — un act care l-a bântuit mai târziu, când nu a mai putut dovedi că nu le mai deține. Totuși, administrația americană nu le-a oferit irakienilor niciun stimulent pentru a coopera, clarificând faptul că nicio conformare nu va duce la normalizarea relațiilor.

Clinton a continuat această abordare defectuoasă. Oficial, a optat pentru izolare; neoficial, nu accepta nimic mai puțin decât schimbarea regimului. Această politică a fost contraproductivă. Deși arhivele arată că Saddam sperase inițial la o reconciliere cu noua administrație Clinton în 1993, acesta a respins orice avans. Prezența militară americană în Golf a explodat, transformându-se într-un arhipelag de baze permanente.

Această amprentă militară extinsă a creat propriile probleme, inclusiv reacția islamistă a lui Osama bin Laden. Până la mijlocul anilor ’90, sancțiunile afectau societatea irakiană, dar nu și regimul. Aliații au început să se distanțeze, iar în 1998, când SUA și Londra au lansat Operațiunea Desert Fox, protestele au izbucnit la nivel global. Cu toate acestea, administrația Clinton a continuat să se agațe de fantezia schimbării regimului de la distanță. Așa cum spunea Madeleine Albright în 1997, conformarea nu era suficientă. Irakul trebuia să-și „demonstreze intențiile pașnice”, un prag imposibil de atins fără predarea totală a puterii.

Trecutul nu trebuie să fie prolog

După 1991, administrațiile americane succesive au căzut sub iluzia că pot izola Irakul, pot evita ocupația militară și, totodată, pot promova schimbarea regimului. Rezultatul a fost un status quo fragil și nepopular. O abordare sustenabilă ar fi fost stabilirea unei căi clare către ridicarea sancțiunilor în schimbul cooperării.

Statele Unite se confruntă acum cu o alegere similară în Iran. Pentru a evita dezastrele trecute, administrația Trump trebuie să facă ceea ce președinții din anii ’90 au refuzat: să găsească o modalitate de a conviețui cu guvernul existent al adversarului, oricât de detestabil ar fi acesta. Trump va trebui să consume capital politic pentru a convinge opinia publică de necesitatea unei normalizări diplomatice condiționate. Un avantaj al imprevizibilității sale este înclinația de a adopta poziții nepopulare atunci când le consideră necesare.

Indiferent de cale, provocările vor fi considerabile. Spre deosebire de 1991, SUA nu mai sunt singura superputere mondială. Pentru a evita repetarea greșelilor, Trump trebuie să fie pregătit să accepte un răspuns afirmativ chiar și de la cel mai antipatic inamic.