Cum și-au bătut joc de Calea Moșilor

Un prieten m-a lăsat cu mașina la intersecția străzii Traian cu Călușei, pe cealaltă parte a Căii Moșilor, în dreptul străzii Mihai Eminescu.
-Lasă-mă în intersecția asta că de aici prind un taxi!

Nu-mi imaginam că, pe neașteptate, pe o arteră extrem de cunoscută din București, cobor în altă lume. Era o amiază călduță de toamnă, cu zeci de mașini care se înghesuiau în intersecție ca oile la strungă, ca iepurii pe cărările tăiate prin zăpezile groase, cu puțini oameni pe străzi, mai ales cu pensionari împovărați de sacoșe de la celebra piață, printre care și eu, cel fără noroc de un taximetru liber.

Am luat-o la pas spre Bucur Obor cu gîndul că acolo, la cîte mașini vin dinspre Colentina și dinspre Șoseaua Mihai Bravu, voi avea mai multe șanse. Schimb valutar, covrigi, haine second-hand, pariuri și păcănele și iar de la capăt, amanet, haine vechi la kilogram, aduse din străinătate și expuse la 5 și 10 lei, o lume care semăna mai degrabă cu Șelarii și cu Smîrdanul din Centrul Vechi de pe vremea lui Ceaușescu.

Am zis că o fi o porțiune mai decăzută din Sectorul 2, dar nu era. Spre Bucur Obor, una dintre cele mai fățoase și îngrijite intersecții din „anii socialismului”, lucrurile se stricau și mai tare. Ziceai că un torent de magazine ieftine a încremenit în beton, cu vitrine murdare, ca un jgheab îndreptat spre fostul Bucur Obor. Pe vremuri, cine locuia într-un apartament aflat pe Calea Moșilor era un om norocos, „un domn”, „un privilegiat”. Blocurile noi băteau cam tot ce se construia în materie. Calea Moșilor arăta mult peste Drumul Taberei, peste cartierul Băneasa, ca să nu mai zic de Pantelimon, Titan și Balta Albă. Mulți dintre „fericiții” socialismului stăteau în apartamentele de pe Calea Moșilor.

Acum, de cum treci de intersecția cu strada Făinari, te scufunzi într-o lume care seamănă cu o expoziție modernă a sărăciei. Săli de jocuri, tabacioc, sex-shop, baruri cu intrări sordide, ganguri de beton nenorocite cu grafitti și cuvinte porcoase, miros de urină, mai ales prin apropierea săilor de jocuri, și iar amanet, jocuri, pariuri, atît de multe și de înghesuite că și farmaciile au fost puse pe fugă.

La un moment dat părea că am noroc de un taxi. A oprit un Logan mai vechi, de primă generație, cu stopuri ascuțite pe înalt, ca niște urechi roșii de lup, de pe geamul căruia m-a privit rînjind unul cu un dinte de aur.
-Unde mergi?
-Vreau un taxi.
-Pînă unde, m-a întrebat el cu un aer de parcă i-aș fi cerut o mie de euro.
-Pînă la aeroport, i-am răspuns eu încercînd să urc.
-Și dacă nu vreau să merg?

Mi-am dat seama ce urmează. Jos, la firul ierbii, la trotuarul din cartier sunt alte reguli și trăiește altă lume. Mașinile sunt mai vechi, oamenii mai săraci și mai de vîrsta a treia, fără modă, fără electronice, fără parfumuri, fără tot ce trimite la o viață mondenă sau măcar modernă.
-Dai o sută și te scot în Piața Victoriei!
– Mulțumesc, i-am zis zîmbind și înjurîndu-l în gînd de la origini pînă la viitor. Numai la Băneasa Mall, unde stau piețarii din Ilfov și așteaptă închipuitele cu ifose de cucoane lovite de noroc, cu pungi mari de la shopping, mai dai peste unii care le cer două sute de lei pînă la Piața Presei Libere și 50 de euro pînă la Arcul de Triumf.

Am luat-o la frai-tapă spre Bucur Obor prin varianta Căii Moșilor din democrație, adică tot pe lîngă Exchange, Second-hand cu un anunț în vitrină scris în pix:„Avem marfă nouă”, și mai departe, pe lîngă săli de jocuri, pariuri și cine mai știe ce era înlăuntrul acestei țigănii moderne, instalată cu aer de cucerire totală pe fosta perlă a Bucureștilor premergători „Revoluției”.

Am mai încercat cu un taxi, tot un Logan mai vechi, cu un șofer emanînd un miros troznitor de salon pentru fumători, cu un accent de sinceritate, care mi-a tăiat-o direct:
-Nu te duc decît spre Colentina! N-am ce căuta prin centru că n-am actele în regulă! Cheamă-ți un Bold sau un Uber!

Calea Moșilor din cîntecul lui Mircea Baniciu și al Păsării Colibri era acum artera din plînsul Sectorului 2, cel mutilat arhitectural pe vremea „generalului” Neculai Onțanu și căzut acum într-o mizerie de cartier mărginaș, aproape de mahala pe vremea unui primar USR-ist cu nume comun, un fel de Ion sau Gheorghe, Petre sau Mihai din care nume nu știi care-i bun.
Am cotit-o la stînga pe Ștefan cel Mare sub privirile îmbietoare ale florăreselor din rotondă și am mai făcut cam un kilometru pe jos, prin aceeași lume pe care n-o mai regăsești nici măcar la Călan, nici la Reșița, nici la Hunedoara și nici în alte foste orașe industriale din „Epoca de Aur”.
Cineva și-a bătut joc de Calea Moșilor și nu știu de ce.