Dan Setlacec – chirurgia ca vocație și școală

La 2 octombrie 1921 se năștea la București Dan Setlacec, omul care avea să lege numele său de unele dintre începuturile chirurgiei cardiace românești, de dezvoltarea chirurgiei generale la Fundeni și de formarea unei școli medicale a cărei influență a continuat după dispariția sa.

A intrat în medicină într-o epocă în care chirurgia românească își construia încă marile specializări, iar la Spitalul Colțea, sub îndrumarea profesorului Nicolae Hortolomei, avea să întâlnească oamenii și mediul profesional care i-au determinat destinul. A absolvit Facultatea de Medicină în 1946, a câștigat primul loc la concursul de internat și a lucrat alături de chirurgi precum Alexandru Cosăcescu, Dumitru Vereanu, Amza Jianu și Ion Țurai, dar mai ales alături de Hortolomei, cel care i-a intuit calitățile și l-a numit preparator la Clinica Chirurgicală Colțea.

Colțea era atunci un loc în care se întâlneau chirurgia propriu-zisă și cercetarea experimentală, iar Setlacec a ajuns într-o echipă din care făceau parte, între alții, Voinea Marinescu, Ion Juvara, Tiberiu Ghitescu și George Litarczek. Chirurgia cardiacă românească abia începea să prindă contur, iar dificultatea nu se afla numai în gestul operator: trebuiau rezolvate problemele de anestezie, reechilibrare hidroelectrolitică, hipotermie și circulație extracorporală. Setlacec a lucrat în acest teritoriu împreună cu George Litarczek și a devenit unul dintre pionierii chirurgiei cardiace din România.

În tratamentul stenozei mitrale a efectuat primele intervenții chirurgicale din România, abordând inițial boala prin toracotomie stângă și apoi prin toracotomie dreaptă. A trecut și la chirurgia malformațiilor cardiace congenitale, întâi pe cord închis, iar dezvoltarea metodei hipotermiei, realizată împreună cu George Litarczek, i-a permis să abordeze aceeași categorie de afecțiuni pe cord deschis. Aceste intervenții trebuie privite în cadrul medicinei anilor ’50, când chirurgia cardiacă se afla încă într-o etapă de pionierat.

Mutarea clinicii de la Colțea la Fundeni, decisă în 1959, a deschis o altă pagină. Setlacec a participat la organizarea și dotarea blocului operator și a secției de chirurgie, iar în 1964 i-a fost încredințată conducerea Clinicii de Chirurgie Generală. A rămas la conducerea ei până în 1987, iar clinica a devenit una dintre cele mai reputate din țară.

Experiența acumulată în chirurgia cardiovasculară și în abordul toracic și-a pus amprenta asupra felului în care a practicat chirurgia generală. Nu evita cazurile dificile, iar chirurgia pe care o practica era descrisă de colegii săi prin două însușiri care puteau părea contradictorii, dar care la el funcționau împreună: precizia anatomică și curajul operator. Gama intervențiilor efectuate la Fundeni era foarte largă: tiroidă, esofag, stomac, intestin subțire și gros, rect, ficat, pancreas, glande suprarenale, retroperitoneu, splină și sistem port, sân și ovar. În fiecare an se efectuau aici peste 2.000 de intervenții, majoritatea operații de chirurgie majoră.

Printre metodele care îi poartă numele sau sunt asociate activității sale se află operația Patey modificată, abordul toracic al cancerului polului superior gastric și abordul transperitoneal pentru suprarenalectomia bilaterală. În jurul acestei activități chirurgicale s-a format și o colaborare strânsă cu gastroenterologia, după mutarea Clinicii de Gastroenterologie de la Spitalul „Grivița” la Fundeni, iar complexitatea intervențiilor a favorizat dezvoltarea, în același spital, a unei școli importante de anestezie și terapie intensivă conduse de George Litarczek.

Fundeni nu a însemnat pentru Setlacec numai o clinică în care se operau cazuri dificile. A fost locul în care a încercat să transmită o anumită idee despre profesie. Pentru el, examinarea bolnavului trebuia să fie minuțioasă și răbdătoare, chirurgia trebuia să pornească de la anatomie, iar rezultatul unei intervenții trebuia comunicat și analizat indiferent dacă era favorabil sau nu. Una dintre trăsăturile asupra cărora insistă memorialistica medicală este tocmai faptul că își asuma public și eșecurile, pentru a le înțelege cauzele și pentru a evita repetarea lor.

Această atitudine explică poate mai bine decât orice listă de titluri felul în care s-a format școala de la Fundeni. Setlacec fusese, la rândul său, format de Hortolomei și a încercat să transmită mai departe ceea ce primise: o medicină centrată pe bolnav, un examen clinic serios, o chirurgie anatomică și o preocupare permanentă pentru progres. La Fundeni s-au format generații de rezidenți, iar profesorul a condus numeroase comisii de concurs, insistând asupra obiectivității selecției profesionale.

A scris mult și a considerat publicarea rezultatelor parte obligatorie a meseriei. A participat la lucrările Societății de Chirurgie din București, al cărei președinte a fost vreme îndelungată, a publicat în revista Chirurgia și a inițiat, împreună cu Editura Medicală, seria „Studii clinice”, în care experiența clinică a fost transformată în lucrări dedicate unor probleme concrete: chirurgia glandei suprarenale, tumorile retroperitoneale, polipii și polipozele rectocolonice, complicațiile postapendicectomie, tumorile căilor biliare extrahepatice și hipertensiunea portală presinusoidală.

În anii ’90, Setlacec s-a întors către istoria medicinei. A publicat cele două volume ale lucrării Medicina românească – medicina europeană, consacrate perioadelor 1859–1916 și 1918–1940, în care a urmărit sistemul de asistență medicală și asigurări, învățământul, publicațiile și organizațiile medicale, dar și cadrul social și economic în care funcționa medicina. În 2004 a apărut Chirurgul și lumea sa, o carte în care interesul pentru medicină se întâlnea cu preocuparea pentru omul care o practică, pentru nivelul său de cunoaștere și pentru trăsăturile psihologice care îi influențează activitatea profesională.

Aici apare și imaginea pe care nicio enumerare de performanțe medicale nu o poate reda. Andrei Pleșu l-a cunoscut încă din adolescență și l-a privit ca pe unul dintre modelele sale. În amintirea lui, Setlacec era simultan un reper profesional și un om cu o cultură vastă, cu lecturi întinse, curiozitate intelectuală, rigoare a judecății și umor. Avea, scrie Pleșu, o severitate fără concesii față de impostură, lipsa de pregătire și iresponsabilitate, dar această severitate coexistă în portretul său cu generozitatea și bunătatea.

Poate cea mai frumoasă mărturie a lui Pleșu nu este însă despre chirurgul care opera, ci despre omul care privea România prin oamenii pe care îi întâlnise. Setlacec respingea explicațiile despre presupuse defecte „structurale” ale românilor și vorbea despre o altă Românie, aceea a oamenilor întregi, serioși și puși pe treabă. Pentru un om care își petrecuse viața într-o profesie în care pregătirea și responsabilitatea puteau face diferența dintre viață și moarte, această poziție nu pare o simplă observație de conversație, ci o convingere despre valoarea muncii bine făcute.

În anul 2000 a primit Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Mare Cruce. A murit la București, la 23 iulie 2009.

Rămâne însă mai interesant ceea ce s-a întâmplat după dispariția lui decât simpla înșiruire a distincțiilor primite. La Fundeni, numele său a fost legat de Centrul de Chirurgie Generală și Transplant Hepatic, iar direcțiile pe care le anticipase în anii ’80 – dezvoltarea chirurgiei hepatice și a transplantului hepatic – au devenit ulterior componente importante ale medicinei românești. Revista Chirurgia consideră, fără ezitare, Centrul de Chirurgie Generală și Transplant Hepatic Fundeni drept opera profesorului Dan Setlacec.

Un chirurg dispare odată cu mâna care a operat, dar o școală poate supraviețui mâinii, dacă profesorul a știut să transmită mai mult decât o tehnică. Setlacec a lăsat la Fundeni o asemenea moștenire: o anumită rigoare a examinării bolnavului, respect pentru anatomie, curaj în fața cazurilor dificile, obligația de a publica și de a analiza rezultatele și, mai ales, ideea că medicina nu se poate despărți de caracterul celui care o practică. De aceea, numele lui Dan Setlacec nu stă astăzi doar într-o istorie a chirurgiei; stă în oameni, în instituții și într-o tradiție profesională care a continuat după ce profesorul nu a mai fost în sala de operație.

Surse: Revista Chirurgia.ro; Wikipedia.org; Viața Medicală.ro. Coperta „Dan Setlacec” de la Viața Medicală.ro.