David și ceilalți

N-am mai călcat pe la o deschidere de an școlar dacă n-ar fi fost David, singurul copil al Sorinei, cea care mi-a deschis calea spre o lume prin care n-am trecut niciodată. Cumințenia lui David și refugiul său constant într-o tăcere pe care eu nu o pot descifra m-au determinat să pornesc spre Simeria Veche, un sat de pe malul Streiului, socotit un fel de cartier al orașului Simeria. La această școală de la marginea satului Simeria Veche, în fapt un centru de pedagogie curativă, învață cam 150 de copii cu nevoi speciale. Școala se află într-un grup de case cumpărate de o fundație elvețiană de la țăranii din sat plecați pe alte meleaguri sau de la copiii celor care au dat lumea asta pe una imaginară. Dincolo de gardul școlii se întind dealurile transilvane cu un fundal pictural peste care tronează Vîrful Retezat (2482 m). Pentru elevi, cîmpul arămiu, pomii încărcați și depărtarea limpede și tremurîndă sunt și spun altceva. Natura cu misterele sale, cu efectele sale calmante și binefăcătoare, mai aduce un dram de bine, un sentiment de pace și de libertate.

Deschiderea noului an școlar nu a fost dominată nici de clopoțel, muzică și amplificatoare, nici de efuziuni colegiale, nici de explozii de bucurie. Aș zice că, în mare măsură, nici de emoțiile părinților. Unii dintre ei trădau totuși mici semne de îngîndurare, în vreme ce alții își forțau un soi de bucurie falsă cu gîndul că poate o transmit măcar în parte și copiilor. În cazul acestora, se vedea că este mimată.

Nevoile speciale includ „acei copii care au nevoie de ajutor suplimentar sau de metode de învățare diferite față de ceilalți copii de vârsta lor”. Categoria îi include pe cei cu dizabilități fizice sau senzoriale, cu probleme de vedere, de auz sau de mișcare, pe cei cu tulburări de dezvoltare, cu autism, sindrom Down sau cu ADHD. La această școală frecventează și copii cu dificultăți de învățătură sau vorbire sau unii cu situații dificile în familie, cu traume importante sau anxietate majoră.

Fondurile vin de la Ministerul Educației și Cercetării, de la Consiliul Județean Hunedoara și de la Asociația Hans Spalinger. De obicei, părinții nu prea au și nu prea dau. Unii nu apar niciodată. Fie sunt necunoscuți și există numai în cataloagele Celui de Sus, fie evită să îi însoțească. Aleg să trimită pe altcineva care să-i transporte și să-i acompanieze. Numai Dumnezeu știe ce este în sufletul lor și cum își duc povara.

Deschiderea noului an școlar a venit cu cele cîteva vorbe bune rostite de directoarea Monica Păcală, urmate de o slujbă cam lungă a unui preot bucuros că are atîta audiență. Slujba și cădelnițările lui au fost teatrale și lungi (chiar și pentru părinți) de parcă apelul la Divinitate ar mai fi putut produce schimbări majore în starea copiilor. Iar aceștia vorbeau, se jucau, se strîmbau, îi pipăiau cădelnița, îl îmbrățișau într-un un soi de dezordine care trăda nepăsarea lor, dacă nu cumva era și o formă de răspuns la zgîrcenia Celui de Sus, care în cazul lor a fost atît de nedrept la împărțirea norocului.

La festivitate au mai participat și doi polițiști îmbrăcați frumos care n-au zis nimic. Probabil au fost trimiși acolo mai mult pentru efecte psihologice. Oficialități, artiști și presa au lipsit, socotind locul ca fiind nereprezentativ. Discursul mobilizator al președintelui sau al primului ministru a fost șters din calendar. De la Curcani la Simeria Veche sau de la Palatul Cotroceni și de la guvern la acea margine de sat era o distanță de la cer la pămînt. Mai ceva ca de la Constelația Vega la coada lovită a pisicii.