Despre confiscarea fondurilor ruseşti depozitate în UE

CONFISCAREA FONDURILOR SUVERANE RUSEȘTI DEPOZITATE ÎN UE: O IMPOSIBILITATE JURIDICĂ, FINANCIARĂ ȘI MORALĂ

Ca unul care a negociat tratatele constitutive ale UE, pot depune mărturie că acestea nu permit Comisiei Europene să decidă confiscarea activelor suverane ale unor state (nici măcar cele membre, necum nemembre), mai ales pentru cauze de război.

Merg mai departe și spun că însăși înghețarea / indisponibilizarea unor asemenea active este ilegală, atât în dreptul UE cât și în dreptul internațional public. O asemenea măsură este un act de război economic, iar nu ceea ce se înțelege în mod normal prin cuvântul “sancțiune”. În relațiile internaționale, sancțiunile se pot aplica numai de instituții independente, neutre și obiective, și numai statelor care le-au recunoscut instituțiilor respective competența de a o face.

Mai mult, UE nu are în competențele sale atribuite de statele membre prin Tratatul UE (TUE) și Tratatul privind Funcționarea UE (TFUE), ori prin acte de drept al UE, militarizarea politicilor comune europene, respectiv declararea și purtarea războaielor cu state terțe, atât în interes propriu, și cu atât mai puțin în interesul unor state terțe.

Totodată, în materie de politică externă și de securitate, UE nu adoptă legislație. Tratatele constitutive nu o permit. Pe înțelesul tuturor, asta înseamnă că referitor la relațiile externe, adică la relațiile cu state nemembre, UE nu poate adopta norme obligatoriu de urmat de către statele membre (regulamente, directive). Prin urmare, actele de politică externă recomandate la nivelul UE de către Comisie, se aplică de către statele membre, iar nu de către UE, instituțiile europene putând-o face în numele și pe contul acestora numai dacă există unanimitate. Altfel, fiecare o face în numele său și pe răspunderea sa.

Trecerea de la unanimitate la alt sistem de vot se poate face doar printr-o decizie prealabilă adoptată în … unanimitate.

Chiar dacă UE are personalitate juridică proprie, acțiunile judiciare în revendicare și în daune subsecvente unor asemenea “sancțiuni” (de fapt încălcări ale obligațiilor contractuale care prin caracterul abuziv întrunesc elementele constitutive ale unor infracțiuni) se îndreaptă împotriva statelor depozitare care au garantat statului deponent restituirea activelor indisponibilizate și / sau confiscate ilegal. În asemenea cazuri, UE nu va avea nici o posibilitate de a le apăra, iar statele membre neimplicate direct nu vor putea fi obligate de Comisia europeană să împartă povara deciziilor judecătorești de condamnare cu statele membre obligate la plată.

Sub aspect economico-financiar, militarizarea instrumentelor financiare (adică folosirea unor acte de drept financiar, precum depozitele de fonduri suverane, în scopul gestionării unor crize geostrategice prin forță, ca substitut sau complement al unor operațiuni militare) este o imposibilitate prin raportare la scopuri. Din punct de vedere tehnic abuzul militarizării poate avea loc, dar el, chiar dacă va atinge scopul imediat vizat, nu îl va atinge pe cel mediat, ultim, căci circulația valorilor pe piața financiară se bazează pe încredere, iar dispariția acesteia, în siajul unor abuzuri, conduce la falimentarea abuzatorului prin decuplarea lui de ceilalți operatori și excluderea lui de pe piață.

Cine va mai face afaceri cu unul care nu își onorează garanțiile? Cine mai păstrează active în depozitele unor persoane care nu garantează efectiv restituirea lor? Cine mai folosește sisteme de plată care traversează spațiul unor agenți economici (bănci sau alte instituții financiare) gata în orice moment și pentru orice motive să blocheze circulația bunurilor încredințate lor, care fac obiectul plății?

În asemenea cazuri, nu doar statele / persoanele direct vizate și afectate se vor decupla de cei care le indisponibilizează / confiscă abuziv drepturile / bunurile, ci toate celelalte state / persoane care riscă să sufere același tratament în viitor. Or, decuplarea în cazurile din urmă se realizează inclusiv prin retragerea intempestivă și masivă a depunerilor, afectând nu numai interesele depozitarilor, ci și vigoarea circuitului economic în care fondurile depuse au fost investite.

Imposibilitatea moral politică este și ea evidentă. Cum poți încălca drepturile statului proprietar al fondurilor suverane aflate într-un depozit garantat de tine, când nu ești în război cu acesta, întreții relații diplomatice cu el și pretinzi ca eventualele controverse intervenite în raporturile cu el să se soluționeze amiabil, prin negocieri politice?!

Să adăugăm că tratatele constitutive ale UE nu cuprind o clauză de solidaritate automată în caz de război – militari causa – între statele membre și evident, nici în raporturile cu terții. O asemenea posibilitate a fost adusă în discuție cu prilejul negocierii TUE, dar ideea nu a fost acceptată de statele membre pe motiv că le-ar limita excesiv exercițiul suveranității. În consecință, cazurile în care acțiunea membrilor poate fi federalizată prin decizii urgente ale Comisiei europene sunt limitate exclusiv la politica internă a Uniunii și numai când este vorba de crize grave în aprovizionarea cu bunuri critice și de calamități naturale. Or, în speță, calamitatea este Medusa von der Leyen, cu stăpânii ei din umbră și acoliții ei la vedere.

Nu ar fi pentru prima oară când Comisia von der Leyen forțează interpretarea tratatelor, dar de această dată, ar fi mai mult decât o interpretare, respectiv de-a dreptul o încălcare, care teoretic ar putea fi reclamată și sancționată la CJUE. Spun teoretic întrucât și CJUE (ca și CEDO sau CPI) au fost politizate și nu mai oferă garanțiile unei judecăți corecte.

În aceste condiții, decizia Comisiei – ilegală, inoportună și imorală, neprovocată, ilegitimă și imorală – nu va fi pusă pur și simplu în aplicare de statele care au în depozit fonduri suverane rusești. Ea nu le scutește de răspundere și cu atât mai puțin de consecințele comerciale obiective ale actului, constând în prăbușirea piețelor financiare occidentale.

Asta mă face să cred că gestul este mai degrabă unul simbolic, reflectând disperarea “grupului infracțional organizat von der Leyen” și menit să îi acopere neputința de a obține prelungirea războiului din Ucraina.

Cei care nu vor să împartă răspunderea (materială, politică, legală și morală) cu acest grup trebuie să se delimiteze clar și net de deciziile sale și chiar să exercite acțiunile judiciare de care dispune, precum și procedurile politico-juridice oferite de dreptul UE, pentru a evita sau, după caz, pune capăt abuzului. Atenție România!