Există, în substanța oricărui stat, o tensiune constantă între lege și putere. În teoria clasică a statului de drept, această tensiune ar trebui să fie echilibrată de principiul responsabilității — un mecanism moral și juridic care asigură că exercițiul puterii nu se transformă în abuz. În realitatea românească, însă, firul roșu al responsabilității pare să se activeze doar în sens invers: nu pentru a corecta nelegalitatea, ci pentru a o proteja, pentru a o învălui în justificări, proceduri, excepții și tăceri instituționale.
Statul român funcționează, adesea, ca un organism care își apără propriile greșeli. În loc să fie un spațiu al legalității, el devine un sistem de autoimunitate juridică, unde răspunderea se diluează prin mecanisme formale, iar vinovăția devine o chestiune de interpretare. Ne aflăm, astfel, în fața unei patologii a responsabilității, unde legea este invocată nu pentru a face dreptate, ci pentru a o amâna la infinit.
Această situație nu este una pur tehnică, ci ontologică: ține de felul în care statul își înțelege propria existență. În filosofia politică, statul este considerat o ficțiune rațională născută din contractul social — o convenție prin care oamenii renunță la violență în favoarea ordinii legale. În România, această ficțiune pare să fi fost substituită de o alta: aceea a legii ca decor, a normei ca ornament al puterii. Legea există, dar nu funcționează; instituțiile există, dar nu se asumă; responsabilitatea există, dar nu se manifestă.
În acest context, expresia „firul roșu” capătă o semnificație aproape metafizică. Ea desemnează acel mecanism subtil prin care orice faptă care ar putea zdruncina ordinea nelegalității este absorbită, neutralizată, reinterpretată. Statul devine, paradoxal, cel mai eficient apărător al propriei neputințe.
Ceea ce agravează această stare este confuzia epistemologică între lege și morală, între ceea ce este legal și ceea ce este legitim. Consiliul Legislativ, de pildă, ar trebui să fie gardianul coerenței normative, dar se comportă adesea ca un arhivar al lumii de ieri — confundând legislația în vigoare cu cea „de la începutul lumii”, cum s-ar spune. În loc să asigure adaptarea dreptului la realitățile sociale, el perpetuează o viziune statică, autosuficientă, în care legea nu mai reglementează viața, ci o îngheață.
În esență, responsabilitatea de stat nu este doar o chestiune de competență administrativă, ci una de conștiință juridică. Ea presupune o asumare lucidă a faptului că legea nu poate fi un simplu instrument al puterii, ci trebuie să rămână expresia rațiunii morale colective. Istoria dreptului — de la Cicero la Kelsen — ne amintește că legalitatea fără justiție este o formă rafinată de nelegiuire. Iar atunci când statul însuși devine principalul generator de nelegalitate, nu mai putem vorbi despre un eșec administrativ, ci despre o criză de sens a ordinii juridice.
Responsabilitatea statului ar trebui, deci, să însemne nu doar aplicarea legii, ci și capacitatea de a se judeca pe sine. Numai un stat care își recunoaște propria vină poate aspira la legitimitate. Restul nu e decât retorică instituțională — sau, cum ar spune filozofii dreptului, o formă elegantă de impostură normativă.
Fără oameni de stat e cum n -ar fi