Destinul unui vizionar și gloria pierdută a blănăriei din Orăștie

Povestea lui Ioan Secheli nu este doar biografia unui industriaș de succes, ci înșiși chintesența spiritului antreprenorial românesc din prima jumătate a secolului la XX-lea. Plecat de la condiția modestă a unui orfan din Hunedoara care păzea caprele pentru a supraviețui, Secheli a parcurs un drum extraordinar, transformând ucenicia aspră în măiestrie europeană. Prin celebrul „Wandercbaft”, care la purtat prin marile capitale ale luxului – Viena, Berlin, Paris și Londra – el a acumulat nu doar tehnici de lucru, ci și o viziune modernă asupra industriei. Revenit pe plaiurile natale, în Orăștie, Ioan Secheli a reușit imposibilul: a transformat un mic atelier de familie în „Prima fabrică sistematică de blănuri”, un simbol al calității care aspira să devină, prin ambiție și rigoare, un „mic Leipzig” al Transilvaniei.

Ioan Secheli Blănar, întemeietorul fabricii de blănărie „Vidra”

Dintr-un manuscris autobiografic păstrat rezultă că Ioan Secheli, român de origine, s-a născut în 1887 în Hunedoara, tatăl său fiind muncitor tăbăcar. Pe la 8 ani rămâne orfan de tată și puțin îngrijit de mama sa. În anii aceia, tânărul a ajuns să păzească caprele la un vişlar, ucenic la un tinichigiu, la un mecanic și apoi la un cojocar, angajat pe 8 ani. La vârsta de 16 ani devine calfă, renunță la meserie pentru 6 luni și se angajează muncitor la căratul cărbunilor în cuptorul de la Hunedoara

Dornic de aventură și viață de boem, dar și să învețe mai bine meseria, ca și alți tineri ai vremii, pleacă în acel ..Wandercbaft” (călătorie de boem). A lucrat rând pe rând la Lugoj, Timișoara, Budapesta și Viena. A plecat apoi în Germania și a lucrat în orașele Leipzig, Berlin, Köln, ziua în atelier, seara la scoli speciale în meserie. Și-a continuat apoi drumul la Bruxelles, Paris și Londra, totalizând 15 ani petrecuți în așa-zisul Wandercbaft.

Urmărind cartea și certificatele de muncă ale lui Ioan Secheli, rezultă că acesta a fost angajat ca blănar la mai multe firme de renume din Paris, Londra și din alte orașe ale Europei printre care cea a lui Carl Debus din Markronstadt.

Revenit în țară, calificat ca blănar de lux, posedând o bogată experiență, lucrează câteva luni în București, iar după satisfacerea stagiului militar în 1918, deschide un mic atelier de blănărie și cojocărie în Orăștie, în clădirea fostei bănci maghiare, pe locul unde azi e un bloc de locuințe. S-a stabilit în Orăștie, pentru că fiind militar la  regimentul din Orăștie a cunoscut-o pe Elisabeta Iuga care avea o mică prăvălioară în vecinătatea cazărmii și cu care se va căsători la terminarea stagiului.

În atelier, unde Ioan Secheli lucrează împreună cu soția sa Elisabeta, se executau confecții de blănărie.

În 1922, Secheli cumpără de la Wagner Gusti casa și grădina de la Reuniunea meseriașilor din Orăștie unde-și va construi mai târziu fabrica și unde se va extinde și mai mult fosta fabrică de blănuri „Vidra”. În magazia acestei case și-a mutat Ioan Secheli atelierul. Aici se prelucrau piei de ovine, vulpe și alte piei de vînat, aduse de clienți.

Dată fiind situația economică, când la noi pieile crude de ovine se exportau pe preturi derizorii și se importau cu preturi foarte ridicate. Ioan Secheli găsește în aceasta o bună sursă de venit, angajând ucenici și mărindu-și atelierul. In 1928 el își construiește clădirea cu etaj în care va locui, iar la parter va avea birou și magazii.

Reușind să obțină credite de pe piața comercială, Secheli își dezvoltă atelierul construind imobile pe care le-a înzestrat cu mașini industriale noi. Astfel, în 1931 ridică pavilionul C, compus din parter și etaj, construit din cărămidă arsă, acoperită cu țigle „Marsilia”, unde-și instalează mașinile.

Încălzirea întregii clădiri era asigurată prin sobe de fier, cărămidă și teracotă, folosind drept combustibil lemnul. In uscătorie a fost instalat un calorifer alimentat de Ia o locomobilă, obținând o temperatură constantă de 45-50 grade Celsius. Luminozitatea era asigurată ziua de lumina naturală care pătrundea prin ferestrele mari ale clădirii, iar noaptea prin iluminare electrică. Comunicarea între etaje se făcea printr-o scară interioară, situată în parterul clădirii, folosită la argăsitorii. Noua clădire era formată dintr-o secție de tăbăcărie, ras piei — șlefuit, sala de înnobilate pentru pieptănat, tuns și călcat, locomobila, uscătoria și atelierul de confecții. Etajul era folosit ca atelier și uscătorie de vară. În 1933 alături de acest imobil s-a construit o magazie din lemn de 50 000 x 900 mc.

Ajungând să lucreze independent, fără credite, Ioan Secheli își organizează – în 1935 – activitatea de aprovizionare și achiziționează, pentru început, circa 5 000 bucăți piei ovine : miei și oi din rasele țurcane, țigâi și merinos, În 1936 cumpără 10 000 bucăți piei, își continuă activitatea până la naționalizare, care-l găsește în depozit cu 51 000 bucăți piei de ovine diferite. Debitul de fabricație până Ia acea dată era de 50-70 000 bucăți piei anual. În 1939 a construit din beton armat un bazin de captare a apei de circa 80 mc precum și un castel de apă din cărămidă cu cazan metalic de circa 60 mc, care asigurau cantitatea de apă necesară fabricației, ambele fiind alimentate din canalul ce trecea pe lângă fabrică.

Din al cărui atelier se va dezvolta mai târziu fabrica „Vidra”- a făcut trecerea de la un simplu atelier de blănărie și cojocărie ajunge în decurs de două decenii să fie patronul unei fabrici cu aproximativ 300 de muncitori. În această formă a continuat să arate fabrica până la naționalizare.

Atelierul inițial s-a dezvoltat treptat, Secheli angajând tot mai mulți viitori blănari, pentru ca în toamna lui 1942 să se ajungă la un număr de 30 ucenici, copii recrutați de prin satele din jur. Aceștia au fost calificați în meserie, devenind blănari.

În cazul ultimei serii, este vorba de o adevărată școală de ucenici, întreținută de patron. În comportarea față de ucenici și cei pe oare i-a calificat la locul de muncă, patronul manifesta multă strictețe și exigență în învățarea meseriei. Însă Atelierul Secheli avea bucătărie și sală de mese propriei, unde toată lumea, de la patron la elevul școlii de ucenici, servea la amiază masa, costurile fiind suportate de patron.

În toată această perioadă, atelierul-fabrică al lui Secheli lucrează pentru o societate din București, „Hascalovici Clar”, Secheli neputând lucra în afara contractului. Firma bucureșteană cumpăra pieile eu 20-25 lei bucata, plătea 60 lei de bucată lui Secheli pentru prelucrare, iar apoi firma o vindea cu un preț foarte mare. Câștigul de 60 lei la fiecare piele prelucrată a dat posibilitate patronului să facă o serie de investiții Ioan Secheli a fost un bun meseriaș, un spirit inventiv, a făcut multe investiții în mărirea capacității fabricii sale, animat de dorința de a face din fabrica sa de blănuri „un mic Leipzig”. El nu a fost omul distracțiilor, în afară de cursa de cai, la care participa cu regularitate care mergea la București, nu îl pasiona nimic. Îl preocupa mereu mărirea întreprinderii sale și nu avea odihnă nici în clipele de răgaz. Aflându-se la un spectacol ai lui Tănase, când toată sala se amuza, el a găsit de cuviință să-și întrebe în șoaptă soția : „Câți bani mai suntem datori la Forsch Werein” ?… (Banca săsească). Pentru că a fost adeseori dator la Banca săsească, Banca din Deva, Banca Ardeleana și chiar la particulari.

Ca un fapt divers trebuie să menționez o „anecdotă” transmisă pe cale orală. Era știu faptul că din timp în timp familia Secheli pleca în străinătate. În fapt Ioan Secheli se ducea să strângă noi informații și tehnologii de arghisire, vopsire sau înnobilare a blănurilor, căuta croiuri și modele. Soții Secheli plecau cu câte o sumă bună de banii, doamna făcea turism, iar domnul se angaja la câte o firmă cu prestigiu de blănărie. Își însușea ce se putea învăța, ca apoi să găsească câte un meșter fără caracter și să cumpere de la acesta rețete, croiuri, etc. Apoi revenea la Orăștie.

De prin anul 1938, atelierul lui Secheli devine fabrică. De altfel, firma de la intrare atestă acest lucru : „Ioan Secheli – Prima fabrică sistematică de blănuri”. Numărul salariaților creste până Ia aproape 300 și fabrica lui Secheli începe să lucreze pentru armată. Adeseori intervin neînțelegeri cu orașul în privința impurităților ce se scurg (în râu din cauza argăsitului pieilor.

Pentru a evita divergențele, Secheli își construiește un șopron de argăsit în satul Căstău.

Fabrica dispunea acum de suficiente clădiri, școală, bazine, uscătorii etc., ceea ce i-a permis stabilirea unei tehnologii care prevedea spălarea ce se realiza manual și cu paleta, argăsitul, vopsitul, curățatul și înnobilarea pieilor. Vopsitul se executa în bazine închise, iar curățitul în horduri (bazine închise) cu rumeguș. înnobilarea se realiza (la mașini de scărmănat, călcat, tuns. Procesul se repeta de trei, patru ori, până la finisare. Patronul se ocupa îndeaproape de vopsitul pieilor, iar procesele de înnobilare aparțineau Elisabetei Secheli. Între utilaje, fabrica dispunea de o mașină de tuns, de câteva mașini de cusut, mașini de călcat și altele.

Imediat după revoluția bolșevică, contractul cu firma bucureșteană a fost întrerupt, fabrica satisfăcând mai mult clientela particulară. Aici vin clienți din întreaga țară, fiind cunoscute acum minunatele nuanțări din piele velur, foarte călduroase, purtate ca îmbrăcăminte de lux.

Primii ani după 23 August 1944, se caracterizează prin ample transformări politice, economice și sociale care și-au pus pecetea și asupra destinului fabricii lui Secheli. După preluarea puterii politice, partidul comunist trece la înfăptuirea unor transformări „revoluționare în economia și viața socială” a României. Între acestea, naționalizarea principalelor întreprinderi industriale – de la 11 iunie 1948 — este unul dintre cele mai devastatoare acte înfăptuite de partid, act prin care principalele mijloace de producție trec în proprietatea întregului popor, deci a nimănui.

Actul naționalizării a fost pregătit printr-o serie de măsuri economice așa zis anticapitaliste cum au fost etatizarea Băncii Naționale (1946), crearea oficiilor industriale (1947), organizarea controlului economic de stat (1947), recensământul întreprinderilor industriale.

Aceste măsuri s-au făcut simțite în toți acești ani și la fabrica lui I. Secheli.

În dimineața zilei de 11 iunie 1948, o delegație de neica nimeni de la „Partidului Muncitoresc Român” intră în fabrică și comunică patronului hotărârea „forului suprem al țării” (taica Stalin). Se organizează un miting în care se comunică muncitorilor  hotărârea care va înscrie o nouă etapă și în istoria acestei fabrici. Se constituie o comisie de inventariere a bunurilor fabricii prin procesul verbal.

,,Proces verbal, Astăzi 11 Iunie 1948.

În conformitate cu instrucțiunile primite, am procedat la alcătuirea comisiei pentru inventarierea bunurilor fostei fabrici Ioan Secheli din Orăștie, Jud. Hunedoara, care a trecut în patrimoniu Statului, constituind următoarea comisie :

Fostul patron Ioan Secheli, asistat de tov. Popovici Nicolae; Tov. noul director Wysoczan Ioan, asistat de tov. colonel în rezervă Iovaneli Sever; Partidul Muncitoresc Român, reprezentat prin tov. Bucur Emil; Sindicatul mixt, reprezentat prin tov. Stănuţ Nicolae.

Drept pentru care am încheiat prezentul (proces verbal în două exemplare”.

Alături de comisia de inventariere amintită mai sus în acest act mai apare numele tov. Mihălă Andronic, controlor permanent economic.

În casieria fabricii s-au găsit numerar 398 Iei și o chitanță de mina a angajatului I. Silian, plecat pentru procurarea de materiale, în valoare de 52 000 lei. Ceea ce denotă că patronul nu avea bani lichizi ci investise în materia primă.

În alte anexe se precizează mărfurile găsite în fabrică, comenzi ale clienților, substanțele chimice, mașini, utilaje etc. Dintre produsele fabricate, procesul verbal amintește : 1179 bucăți căptușeli căciuli, 1 palton cojoc maron cu guler nutria, 1 haină cojile maron cu guler nutria, 1 haină verde cu guler nutria, 1 paltonaș maron cu guler alb, 1 haină verde cu guler nutria, 1 paltonaș maron cu guler nutria, 1 paltonaş cojale maron cu guler piele, 1 jachetă verde cu guler nutria, 5 scurte țărănești maron.

Anexele la procesul verbal precizează mașinile și instalațiile existente în fabrică, precum și mărfurile clienților și creditorii.

După naționalizare, noua conducere este preocupată de noua denumire fiind „Blănăria Secheli Naționalizată Orăștie”, iar în procesul verbal nr. 3 din anul 1948 apare pentru prima dată denumirea de „Fabrica Vidra”. Primii ani de producție după naționalizare pot constitui un bilanț „promițător” atât în sensul investițiilor și dotării întreprinderii cât și al producției realizate. În concluziile la raportul de activitate pe 1949 se precizează : „Fabrica – Vidra – în tot cursul anului 1949 a întimpinat greutăți din partea producției, aprovizionării, utilaj, personal, vom reuși ca producția pe 1950 să decurgă într-un ritm normal de activitate”. Începutul e bun, anii următori din istoria fabricii reflectă în practică roadele unei industrii planificate, noi muncim noi nu gândim. Cum alta, ai comenzi, ai materie primă, ai scule și oameni și ieși pe minus?

Ioan Secheli și Elisabeta Secheli sunt scoși afară din fabrica lor, este acuzat că a „exploatat poporu” i se naționalizează tot și este mutat cu domiciliu forțat la Hațeg. Norocul „exploatatorului” au fost tocmai așa ziși exploatați, deoarece tocmai aceștia l-au ajutat în acele întunecate vremuri. A revenit câțiva ani mai târziu la Orăștie, fiind ocrotit în Zăvoi, pe strada Crișan, de familia Silian Elena.

Bătrâni și fără mijloace de subzistență familia Secheli se descurcă cum poate, regimul tâmpit oprima orice inițiativă, așa că cei doi fac ce știu. Anume câștigă o brumă de bani din vopsitul lânii. Ioan Secheli era vopsitorul, iar doamna Elisabeta aduna plante din care extrăgeau culoare, neavând cum și cu ce să cumpere coloranți îi preparau din diferitele plante după rețete doar de ei știute.

Se stinge din viață la 79 de ani (1966), fiind îngropat în cimitirul vechi din Orăștie.

Deși ar trebui să termin cu un gând bun, nu pot. Vidra este praf și pulbere, ca toată economia românească. Viața celor ca Ioan Secheli a avut suișuri și coborâșuri. Însă a fost o viață plină de bucuria lucrului făcut cu responsabilitate. Nu aceeași responsabilitate o voi găsi la cel, la cei, ce au vandalizat până și crucea de la capul lui Ioan Secheli. Noii „exploatați” au dus la fier vechi medalionul ce amintea cine zace acolo. Bravos națiunea!

Finalul vieții lui Ioan Secheli oglindește drama profundă a elitei economice românești, zdrobită sub tăvălugul regimului comunist. După ce a construit prin muncă, credite riscante și o disciplină de fier un imperiu care oferea de lucru la sute de oameni, Secheli a fost declarat „exploatator” și deposedat de tot ceea ce crease. Ironia tragică a istoriei a făcut ca cel care odinioară conducea o fabrică ultramodernă să sfârșească vopsind lână cu extrage din plante, ajutat de foștii săi angajați, singurii care nu i-au uitat omenia.

Astăzi, când fabrica „Vidra” este doar o amintire îngropată în ruine, iar mormântul fondatorului a căzut pradă vandalismului și a ignoranței, povestea lui Ioan Secheli rămâne o lecție dureroasă despre responsabilitate și viziune. Este mărturia unui om care a iubit munca mai mult decât distracția și care a lăsat în urmă o moștenire industrială. Într-o lume a valorilor inversate, destinul său nu amintește că o națiune care distruge creatorii de valoare și le profanează memoria este o națiune care își amintește propriul viitor.