Au trecut 20 de ani de când Mina Aninoasa a tăcut. Pe 17 aprilie 2006, ultimul vagonet cu cărbune ieșea la suprafață, iar odată cu el se încheia o lume întreagă. Pentru mulți, nu a fost doar finalul unui loc de muncă, ci al unui rost bine cunoscut.
Astăzi, locul spune o altă poveste. Clădiri goale, ferestre sparte, rugină cât vezi cu ochii și câteva containere care au devenit „casă” pentru oamenii rămași fără locuințe în urma cutremurelor și care așteaptă altele noi. Printre ei se află copii, soții de mineri și chiar foști mineri. Unii vorbesc despre închiderea minei cu nodul în gât, spunând că „a fost o mare greșeală”.
O femeie își amintește legătura directă cu viața din subteran: „Soțul meu a lucrat aici la mină și cunosc mulți oameni care au lucrat. De aici ne-am câștigat hrana. Am trăit bine. Acum s-a dus totul pentru că s-a închis mina. Nu mai avem nimic”.
Pentru alții, decizia de închidere a însemnat ruptură și plecare: „Am lucrat la mina Aninoasa. Am lucrat 5 ani și ceva. Trebuie să ies că așa era ordonanța, că așa au fost atunci problemele. Dânșii au zis că trebuie să ieșim. Deci s-au închis minele, nu mai avem servicii, nu mai avem nimic, trebuie să plecăm în străinătate ca să aducem o bucată de pâine la familie. Nu văd logica în ce se întâmplă în România”.
Durerea se vede și în poveștile personale: „Soțul meu aici a lucrat peste 30 de ani, a murit recent. Asta e, așa e viața de miner. Nu avem ce face”.
Oamenii din regiune nu ocolesc cuvintele. După închiderea minelor, mulți au simțit că „Valea Jiului devine Valea Plângerii”. Nu e doar o metaforă, ci o stare care s-a așezat în timp. „Foarte greu au trecut ultimii 20 de ani pentru că nu mai e nimic din binele care a mai fost. A avut dreptate cel care a spus că Valea Jiului e Valea Plângerii”, spune un localnic. Alții adaugă, cu un amestec de mândrie și resemnare: „România noastră e frumoasă, bogată, dar trebuie să avem grijă de ea”.
Cândva, peste 4.000 de mineri lucrau la Mina Aninoasa. Astăzi, orașul abia mai adună 3.000 de locuitori. Tinerii pleacă spre alte colțuri, alte țări, alte șanse.
„Într-adevăr, pe 17 aprilie 2006 s-a scos ultimul vagonet de cărbune de la mina Aninoasa. Mina a fost închisă, ecologizată și, din păcate, din acest moment a început declinul orașului, populația tot mai în scădere și veniturile tot mai mici la primărie. Dar să sperăm că într-un viitor destul de apropiat lucrurile se vor îndrepta. Vina mare o are statul român, care, prin acțiunile sale, a desființat minele și în locul lor n-a pus nimic” ”, explică Nicolae Dunca, primarul orașului Aninoasa.
Printre ruine și amintiri legate de mină, rămâne o întrebare care nu ruginește: ce vine după? Pentru Aninoasa, răspunsul încă se caută.
I enjoy you because of all your work on this blog. Betty take interest in setting aside time for research and it’s really easy to understand why. Almost all notice all about the dynamic mode you give worthwhile suggestions on this web site and in addition invigorate contribution from others on that matter while our favorite simple princess is becoming educated a whole lot. Take pleasure in the rest of the year. You’re carrying out a terrific job.