Drona care împrăștie frunze peste amintiri…

A scrie despre perioada petrecută în armată este ca și cum ai scrie despre o școală normală superioară de relații umane. Cei mai mulți ajungeau acolo pentru că împlineau vârsta și nu intrau la facultate. Un an și patru luni „studiau”, cu sau fără voia lor, toate materiile acestei școli: disciplina, umilința de a suporta toate mizeriile unora mai idioți ca ei, curajul, reziliența, așa cum se spune în zilele noastre la capacitatea umană de a nu claca. Ca materii opționale aveau prietenia necondiționată, dar și șmecheria și mica ciupeală. Cei care nu erau apți pentru serviciul militar, puțini la număr acum cincizeci de ani, și nu intrau la facultate, rămâneau acasă să învețe în continuare pentru la anu’. Ceilalți, de deasupra liniei, se incolonau cu valize de lemn către unitățile militare unde erau repartizați ca soldați cu termen redus. 

Așa m-am trezit și eu într-un dormitor uriaș, cu peste o sută de paturi, într-o companie de „teriști” adunați din două lumi diferite. De o parte, „băieții de bani gata”, majoritatea din București, viitori studenți la comerț exterior, plini de ifose și slăbiciuni, pe de altă parte „manivelele”, subinginerii de la transporturi, buni la fotbal și miștouri de galerie.

În ciuda lumilor diferite din care veneam, ne-am simțit bine împreună în dormitorul comun, care semăna seara cu un mic cazinou sau, după dispoziție, cu un teren de minifotbal. Ne-au dovedit rapid șoarecii, ademeniți de resturile de mâncare din valizele de lemn și comandantul de companie, sătul de mizeria în care ne  complăceam. Operațiunea specială de exterminare, cu oala și nuca, a dușmanilor proviziilor noastre a fost un succes, dar cu „Moș Teacă”, comandantul de companie, care își dădea șapca de pe frunte pe spate fără a pune mâna pe ea și vorbea pițigăiat și ușor balbait, nu ne-a fost ușor. Ne-a pus la desfundat toaletele infecte, la curățat cartofi, la spălat podele, dar cel mai penibil „sector” a fost, de departe, măturatul frunzelor.

Era toamnă și arborii care strajuiau platorul unității ne învățau despre disciplina de a accepta lucrurile inutile. Măturatul frunzelor nu se termina niciodată, pentru că, după ce credeam că le-am dat gata, uitându-ne în urmă, vedeam că nici vântul, nici ramul nu erau prietenii teristului de la oraș. Măturatul însă, pe mine m-a ajutat să remontez ceea ce, în acea vreme, credeam a fi un handicap. Deși nu eram „manivelă”, chiar dacă, după originea mea socială m-aș fi încadrat perfect, eram pierdut printre viitorii mei colegi de facultate, băieți de politruci, judecători, directori și profesori universitari. Așa că, prima lecție despre egalitatea în armata, pe timp de pace, nu s-a lăsat așteptată și a venit chiar înainte de depunerea jurământului. Un fapt de neconceput în mintea celor patru locotenenți care ne luaseră în primire s-a petrecut din prima săptămâna. Unii dintre colegi, în urmă unor telefoane, au dispărut pentru câteva zile la București, pe șest, dar „cum să pleci în permisie dacă nu ai depus jurământul”, întrebau mirați bieții comandanți de pluton. Și uite așa, săptămâna de săptămâna, toți viitorii mei colegi de la comerț exterior plecau în permisie și nu pentru vreo fapta deosebită, da unii chiar direct din arest. Rămâneau în unitate doar cei ai căror părinți nu erau conectați la sistemul „pcr”, adică pile-cunoștințe- relații și bineînțeles „manivelele”…

Terminasem de măturat și așteptăm să apară. Îl văd traversând platoul, un bărbat frumos, zvelt, dar albit prematur, colonelul căruia vârstă și gradul nu i-ar fi permis să devină comandantul unității decât „la excepțional”. Unii îl numeau un dur, alții sever, dar drept și mai ales bine pregătit. Am bătut pas de defilare, am salutat și m-am prezentat cu regulamentarul „permiteți să raportez”. „Ce problema ai soldat”, m-a întreabat colonelul cu ochii obosiți, dar curioși. I-am spus direct, fără să respir, ceea ce pregătisem de câteva zile, că „situația mea familială, cu mama singură, văduvă de ceva ani, ar justifica o permisie, nu pentru mine, mai mult, pentru ea, dar nu am pe nimeni care să poată da telefonul…”. M-a privit și mi-a spus domol și rar, ca și când nu era sigur că voi pricepe: „De azi, mă ai pe mine, soldat”. Am plecat la sfârșit de săptămâna să-mi văd mama și am mai adăugat o materie de studiu la școala de relații umane numită armata, recunoașterea omeniei într-o lume a regulilor încălcate, a ordinelor și acțiunilor inutile.

Am oare dreptul să vorbesc eu despre armata? Plecând din țară la puțin timp după terminarea facultății, am fost degradat de la gradul de sublocotenet în rezervă la cel de soldat. După douăzeci de ani, m-am întors când alții plecau la rândul lor din țară cu sutele de mii pentru o viață mai bună. Ei se degradau singuri. M-am întors și am găsit o țară trădată, siluită, fără câini de pază și un rest de popor fără speranța. Armata nu mai este obligatorie. Azi, dacă ar fi să recrutăm ca pe vremuri pe toți tinerii, fără discriminare, băieți și fete, jumătate ar fi declarați inapți. Nu platfus, nu scolioză, ci obezitate, comportament deviant, dependență de alcool și droguri și, mai ales, atrofierea dragostei de neam și țară. Și iată că, într-o lume civilizată care a uitat însă cuvântul pace, diplomație, „înțelegere între popoare”, într-o lume îngenuncheată de pandemie, sub spectrul războiului propovăduit de conducătorii Europei rămasă fără frâne, înarmarea se vrea a fi singura soluția de relansare a unor economii prăbușite. Și de ștergere a urmelor ticăloșiei. Războiul este lângă noi, într-o țară vecină năpăstuită din exterior de atacul propriei istorii, dar și din interior de corupția care iese încet, dar implacabil, la suprafață. Am ajutat-o mai mult decât am putut, rezultatul se vede în bugetul țării și buzunarele oamenilor. Dar când am întrebat unde și cât din banii României s-au dus pe ajutoare militare și umanitare, cei care ar fi trebuit să dea răspunsul au tăcut mâlc. 

Drone sau fragmente de dronă cad pe teritoriul nostru. Nu știm de unde vin, nu știm pe unde intră în țară, nu știm cum să le doborâm, cad singure și numai ele știu de ce. „Avem o nouă incursiune a unei drone rusești, o nouă provocare a Rusiei la adresa României, o dronă pe care Armata Română și Eurofighter-ele germane au încercat să o dea jos (…)”, așa a declarat senin ministrul apărării, Ionuț Moșteanu. Nu vă sperie că ministrul pune pe urmele dronei toată Armata Română și două avioane ? O drona ca cea care a aterizat pe acoperișul unui coteț la Vaslui și de care vorbește trotinetistul nostru costă de zece ori mai puțin decât o rachetă aer-aer de distanță scurtă cu care puteau și ar fi trebuit, după cum dorea ministerasul cel viteaz, să doboare drona. Bașca costurile aferente avioanelor de vânătoare Eurofighter ridicate de două ori de la sol. „Putea fi distrusă dacă se întruneau toate condițiile pentru a… piloții trebuiau să o vădă, să angajeze, să blocheze pe radar și să poată să tragă în ea cu o rachetă. Dacă se îndeplineau aceste condiții, ar fi putut fi dată jos. Iată că n-au reușit din nou. Mi-aș fi dorit să o dea jos’, a afirmat același ministru. O drona care costă cât o Dacia Spring vrea să facă gaură în bugetul țării și să fie luată în cătare și doborâtă de o rachetuță de juma’ de milion de euro. Nu știm cum a putut trece neobservată peste toată Ucraina. Am înțeles că, pâș, pâș, printre dealuri, prin vâlcele, la altitudini și viteză mică pe care radarul nu le depistează, ca un hoț de-a lungul graniței. Ne-am fi așteptat ca Moșteanu să-și întrebe omologul ucrainian cum doboară ei aproape 90% din dronele rusești. În nici un caz nu trag cu rachete în drone mici și nici nu le fugăresc cu avioane. Mai ales dacă dronele transfrontaliere mai au și încărcături prețioase de țigări.

Ministrul „rezist” nu a făcut armata, dar o conduce. Se pare că nu a făcut nici facultatea pe care și-a trecut-o în CV. Alături de biserică, armata este instituția pe care se sprijină țara. Urmează ca și biserica ortodoxă să numească un patriarh ateu și „am pus-o”.

Eu am făcut un simulacru de armată, recunosc, cu regulamente încălcate și soldați care se furișau în fața inutilității. Dar dacă ar fi să îi chem azi pe foștii mei camarazi să își apare țara, sunt convins că ar spune da, înainte să mă întrebe, care țară, a mai rămas ceva de apărat ? Cu cine vom lupta în caz de conflict ? Cu o armata minusculă, dar „profesionistă”, fără dotări și fără motivație? Cu tinerii generației „hamburgeri și șaorma” care nu mai știu să țină furculița și cuțitul în mâna, darămite o pușcă ? Vor veni și românii care muncesc din greu aiurea prin lume cu speranța că se pot întoarce acasă ? Vor veni să își apere țara ? Care țară…?

Viorel Ioniță