despre oamenii care cîștigă, cu blîndețe, bătălii pe viață și pe soarte
Zilele trecute a fost, pare-se, ziua de comemorare a cedării mai mult decît rușinoase a Basarabiei către Uniunea Sovietică. Au fost și zilele de comemorare a deportărilor sovietice din Basarabia. Adică a zeci de mii de basarabeni nevinovați: bărbați, femei, copii, bătrîni. Mulți dintre ei – morți în Siberia, Kazahstan și alte locuri reci și îndepărtate.
Doar că, în Rumînistanul dermocratic, aceste zile sînt unele aproape oarecare. Ne strofocăm vizavi de felul uneori deformant în care evreii amintesc de Holocaust, dar nu sîntem în stare să ne pomenim și să ne respectăm, cum se cuvine, morții noștri. Fiindcă ăștia sîntem, asta-i marfa, cu ea defilăm.
Așa că o să vă spun cîteva vorbe despre un basarabean aproape anonim azi, mai mult în Rumînia și ceva mai puțin în Restpublika Malldova: Dumitru Blajinu. Nu, n-a luptat cu sabia, cu pușca sau cu cuvîntul. Ci mult mai pașnic: cu o scripcă. Adică o vioarâ, ca să nu fiu putinist lexical.
Am aflat tîrziu cine a fost Dumitru Blajinu. Și, după asta, am înțeles oleacă mai tîrziu cine e, de fapt, Dumitru Blajinu: un amiral discret și încă ne-recunoscut al luptei pentru supraviețuire națională a basarabenilor din Uniunea Sovietică. Da, oricît ar părea de bombastic/patetic, asta a fost, de fapt, violonistul, dirijorul, pedagogul, compozitorul și omul Dumitru Blajinu. Ba chiar mai mult: dincolo de obișnuitele sanctificări martirizante, cu lăcrămi și jele nazală, Dumitru Blajinu e, de fapt, mai important decît principalul apostol cultural, oficial și arhi-adulat al acestei lupte – Grigore Vieru.
După ce o să vă calmați oleacă indignarea patriotică, cauzată de presupusa mea lez-grigorevieritate (și după ce o să trageți, adînc, aer în piept și oxigen în creier), vă explic : nu, nu e vorba de a-l coborî de pe soclu pe Grigore Vieru, mai mult decît s-a coborît el însuși. Sau de a știrbi cumva meritele evidente ale celui care, prin cuvintele scrise, a re-adus în mintea basarabenilor sovietizați (chiar si a celor cu sapa în mînă) suflul uitat al normalității ante-sovietice. Normalitatea rumîno-fașîstă, desigur.
Și nu-i vorba nici de clasamentul cempionatului mondial de supraviețuire basarabeană sub ocupația sovietică. E vorba doar de lucruri evidente, dar mai greu de văzut. La fel ca aerul din plămîni.
Ați tras aer în piept ? V-ați ogoit indignarea patriotică ? Dacă ”da”, putem începe.
Primo: muzica populară pe care Dumitru Blajinu a iradiat-o, pozitiv și vindecător, spre basarabenii deformați de ocupația sovietică, a avut o răspîndire incomparabil mai mare decît cuvintele scrise de orice scriitor din Basarabia sovietică. Fiindcă muzica populară era accesibilă tuturor, simplu, zilnic, la radio și la televizor. Sau prin gramplastinci (viniluri, sau discuri de vinyl, pour les non-connaisseurs ai realității sovietice). Fiindcă muzica e un limbaj mult mai vechi și mai penetrant decît cuvîntul. Fiindcă muzica populară era ceva familiar pentru mai toți basarabenii separați de Romînia, după ultimul război mondial.
Ftaroe: nu știu ca Dumitru Blajinu să fi băgat în muzica lui mizeria toxică a propagandei sovietice sau anti-românești. Vieru l-a cîntat liric pe Lenin (daa, znaiu, n-o avut încotro…). Iar alde Hadîrcă&co au lins dorsal și alfabetul rusesc, alienant pentru basarabeni, și gheroii soțîializmulu’ sovietik biruitor. Fsio jă, altă ghelă, nu…?
În al treilea rînd: sunetele ardelene, bănățene, muntenești, oltenești (și alte sunete fașîste), iradiate de Dumitru Blajinu, aveau o dublă tărie – erau mai greu de interzis de cenzura sovietică (era muzică populară de la vecinii și tovarășii romîni, fsio jă…) , dar aveau și un efect subliminal evident, în mintea narodulu’ maldav’nesc majoritar, demonstrînd implicit că fașîștii ‘ceia rumîni nu-s chiar așa de străini de cei aflați sub stăpînirea genialului tătuc Stalin sau a ocrotitorului naș Brejnev, fost prim-secretar în însorita Maldovă Sovietică.
Dar ajunge cu această radiografie spectrografică a aurei domnului Dumitru Blajinu. Da, znaiu, gramatica oficială nu permite să zicem ”domnul” celor plecați dintre noi. Dar gramatica sentimentală și morală permite. Ba chiar obligă.
Să vărsăm deci un strop de vin în amintirea domnului amiral de flotilă aeriană Dumitru Blajinu. Și, poate, nu doar de vin. Există mereu oameni pentru a căror amintire, chiar dacă nu i-am cunoscut personal (adică, mai exact, față în față), putem avea ochi aburiți, fără să ne rușinăm.
Dacă Romînia ar fi acea Românie idealizată pașoptist de mulți basarabeni, domnul Dumitru Blajinu era demult decorat cu ordinul ”Steaua României”, în grad de comandor. Fiindcă asta a fost Dumitru Blajinu: un comandor blînd, ajuns amiral al flotei nevăzute de corăbii cu nădejdi basarabene. Da, știu, sună patetic și cam siropos. Dar e adevărat
Fiindcă România a ajuns o ficțiune jalnică, cu ”î” din ”i”, ne rămîne nouă, simplilor marinari muritori, datoria de a-i da onorul domnului amiral Dumitru Blajinu. Da, știu, unora o să li se pară patetic.
La fel părea și bătălia de la Salamina.
