Emoția minciunii

Circulă pe net un filmuleț care, în ciuda superficialității promovate de rețelele sociale, intrigă prin ceea ce este perceput ca fiind „de actualitate”. Filmul ne reconectează la cartea lui Gustave Le Bon, „Psychologie des Foules”, tradusă în engleză ca „The Crowd: A Study of the Popular Mind”. Cartea, publicată în 1895, analizează modul prin care masele (les foules/the crowd) pot fi controlate și manipulate. Conform autorului, comportamentul colectiv este determinat de caracteristici precum sugestibilitatea, contagiunea și pierderea individualităţii, caracteristici care modifică determinant modul de acţiune al individului. Astfel, Le Bon afirmă că, într-o mulţime, prin acțiunea mentalului colectiv, indivizii îşi pierd un anumit grad de autonomie personală, raţionamentul critic scade, iar sugestia şi imitaţia cresc. Sugestibilitatea şi contagiunea fac ca emoţiile, ideile sau comportamentele să se propage mai rapid, iar individul să fie subordonat. Pentru ca masele să fie mobilizate, ideile trebuie să fie simple, puternice, încărcate emoţional, nu complicate sau nuanţate. Prestigiul și rolul liderilor este văzut ca jucând un rol cheie în canalizarea mulţimilor, în furnizarea de simboluri, formule, idei simplificate, dar mobilizatoare. Cartea a influentat psihologia socială, teoria propagandei, dar a fost şi criticată pentru viziunea destul de pesimistă asupra „mulţimilor”. În prezent conceptul de mulţime nu mai este doar fizic, ci şi virtual, mediu unde hashtag-urile, campaniile virale, mişcările online amplifică ideile lui Le Bon.

Cum se vede însă o campanie electorală prin prisma ideilor lui Le Bon ? Punând emoția înaintea rațiunii, acesta ar spune că în campanii, rațiunea e secundară, iar ceea ce mobilizează mulțimile sunt emoțiile puternice și ideile simple: „ne-au furat”, „noi suntem altfel”, „recuperăm demnitatea”, „sistemul este de vină”. În orice campanie, indiferent de candidat, accentul se mută pe narațiune și simbol, nu pe programe tehnice. În logica lui Le Bon, liderul este un „simbol viu”, devenind eficient când încarnează o imagine colectivă, nu când argumentează rațional. Candidatul care știe să devină „personaj-mit” (cinstit, outsider, vizionar etc.) atrage masele mai puternic decât cel care oferă date și cifre. Asta explică de ce discursul moral sau național poate fi la fel de puternic ca cel pragmatic. În spațiul digital, rețelele sociale multiplică mecanismele de contagiune pe care le descria Le Bon. Memele, clipurile scurte, sloganurile emoționale se viralizează, oamenii preluându-le fără analiză critică, reacționând instinctiv („da, are dreptate!” / „nu, e trădător!”). Le Bon ar spune că mulțimile online sunt hipnotizate de imagine, nu de argument. O trăsătură esențială este simplificarea ideilor. Pentru a funcționa, mesajul electoral trebuie să fie clar, scurt, repetitiv. „Complexitatea nu convinge masele”, zice Le Bon și asta se vede în orice campanie contemporană. Alegătorii reacționează mai bine la „povești” decât la programe. Nu în ultimul rând, polarizarea și demonizarea adversarului funcționează foarte eficient. Mecanismul „noi versus ei” este vechi de peste un secol și e fundamental în psihologia mulțimii. Orice tabără politică își construiește identitatea și energia emoțională în opoziție cu o alta. În concluzie, pentru a fi un alegător conștient, când simți o reacție foarte puternică față de un lider, admirație, furie, speranță absolută, e un semn că acționează mecanismele mulțimii. În acest caz este util să te întrebi, „răspund la un argument sau la o imagine?” Campaniile moderne sunt construite deliberat pentru a declanșa emoții de apartenență, indignare și entuziasm, nu raționamente.

Cum se construiește în viziunea lui Le Bon „liderul vizionar” ? Acesta ar spune că un lider carismatic devine eficient atunci când nu se prezintă doar ca politician, ci ca simbol moral sau „profet” al renașterii colective. În discursul „liderului vizionar”, temele de „demnitate națională”, „curățenie morală” și „întoarcere la valorile autentice” construiesc exact această imagine de lider-arhetip, care vorbește mai mult inimii decât rațiunii. Asta se aliniază ideii lui Le Bon că „mulțimile cer o credință, nu o demonstrație”. Le Bon observă că pentru a influența masele, mesajele trebuie să fie clare, scurte, repetitive și, mai ales, încărcate moral („bine/rău”, „adevăr/minciună”). Discursul suveranist folosește formule de acest tip, opoziția dintre poporul curat și sistemul corupt, dintre demnitate și slugărnicie externă, toate concepte cu puternic impact afectiv. Le Bon nota că masele sunt receptive la ideea de mântuire, un viitor în care totul se reface. Apelul la regenerare națională și morală poate fi interpretat ca un exemplu clasic de sugestie colectivă, o promisiune spirituală mai mult decât una tehnică. Pentru Le Bon, mulțimile se formează adesea în jurul unui dușman comun. În campania „liderului vizionar”, adversarul e vag definit („sistemul”, „străinii care ne controlează”, „elitele corupte”), ceea ce permite oricărui ascultător să-și proiecteze propriile nemulțumiri. Este un mecanism de identificare emoțională colectivă, nu de analiză concretă. Astfel, privit prin lentila lui Le Bon, discursul lui Călin Georgescu este un exemplu de mobilizare emoțională a mulțimii bazată pe simboluri morale clare, limbaj al „purificării” și „renașterii”, critică sistemică fără detaliu tehnic, apel la credință în loc de rațiune. Aceste trăsături nu sunt neapărat negative, ele descriu modul arhetipal de formare a unei mișcări de masă, exact cum Le Bon anticipa în The Crowd.

Dar care este tipologia discursului de campanie înșelător ? După Le Bon, mulțimile reacționează inițial pozitiv la imagini de siguranță, prestigiu intelectual și „competență”. Astfel, promisiuni optimiste și de „stabilitate”, precum „nu se mărește TVA”, transparență în finanțarea campaniei, desecretizarea documentelor legate de anularea alegerilor din 2024 sau „nu susțin niciun candidat la primăria capitalei” au contribuit din plin la percepția publică pozitivă a candidatului independent Nicușor Dan. Coroborat cu mesajele de frică și de pericol (dacă iese candidatul suveranist euro crește, prețurile explodează, „vin rușii”), mobilizarea electorală s-a consolidat mai rapid și mai puternic decât prin „angajamentele” electorale optimiste precum întărirea apărării naționale sau reducerea evaziunii fiscale și eficientizarea cheltuielilor. În realitatea post-electorală însă, sunt judecate faptele, nu promisiunile. TVA-ul s-a mărit, prețurile au explodat, rușii nu au venit, dar au plecat americanii. Le Bon avertizează că, în campanie, mulțimea reacționează mai mult la emoții decât la date. Mesajele de frică, avertismentele sau speranța deșartă mobilizează rapid susținători, dar discrepanța dintre promisiune și realitate generează ulterior furia și sentimentul de trădare. Promisiunile nerealizate, împreună cu mesajele alarmiste, cresc percepția de „minciună electorală”. În termeni de psihologie a mulțimilor, dezamăgirea se transmite rapid, mai ales prin rețele sociale și media, și erodează legitimitatea liderului.

Concluzie este că o campanie construită pe emoție, simboluri, avertismente și promisiuni îndoielnice, exact mecanismele care mobilizează mulțimile, dacă nu este urmată de o realitate consecventă, cu discrepanțe majore între promisiuni și rezultate, va genera dezamăgire și reacții puternice ale maselor. Morala psihologică este simplă, indiferent de cine e liderul, mecanismele psihologice descrise de Le Bon funcționează la fel: emoția bate rațiunea, iar dezamăgirea este proporțională cu minciuna.