Era cândva o lume a satului românesc care-și desfășura existența mai mult după credințele și superstițiile rămase de la moși și strămoși decât după rânduielile bisericești. Deși a încercat din răsputeri să stârpească „păgânismele”, biserica a sfârșit prin a le accepta tacit. Nu era zi în care să nu fie vreo interdicție, vreo datină de îndeplinit, care odată nerespectată, risca să aducă asupra comunității, boli, secetă, sărăcie în gospodărie sau recolte slabe.
Astăzi, aproape toate acestea au rămas pierdute în negura timpului, dar câte o sămânță din ele s-a strecurat până în prezent și se mai întâlnesc localități unde se mai practică obiceiuri asemănătoare celor ce erau odinioară. Perioada sărbătorilor de iarnă, cu colindele și grupurile de urători, cu practicile urmate cu sfințenie, cu alaiurile de măști care nu mai conteneau până după ziua Sfântului Vasile, cu zgomotele făcute pentru a alunga spiritele rele, poate fi definită foarte bine de sintagma „o lume care a fost… o lume care mai rezistă”.
Sfântul Andrei sau Moș Andrei, a cărui zi era considerată începutul iernii, deschidea „oficial” sezonul sărbătorilor. Odată cu venirea lui, zilele deveneau din ce în mai scurte, iar nopțile lungi și friguroase. Și s-ar tot scurta ele până când ar dispărea cu totul, dacă Moș Nicolae nu ar sta de veghe la miazănoapte și nu ar întoarce Soarele din drumul său. Acesta, sătul de toate răutățile pe care le vede pe pământ, vrea să fugă și să nu mai urce pe bolta cerească.
Cum oamenilor le-a fost întotdeauna frică de întuneric și de sfârșitul lumii, încearcă și ei să-l îmbuneze pe marele astru ceresc și o fac prin fel de fel de acțiuni, practici și ritualuri care să slăbească puterea malefică.
Până la Anul Nou, care reprezintă un prag între o lume veche și o lume nouă, se crede că pe pământ se confruntă forțele binelui și ale răului și peste tot domnește haosul. Totuși, așa cum s-a întâmplat și la facerea lumii, din haos timpul renaște și un nou ciclu de viață începe. Semnalul este dat de momentul solstițiului de iarnă, când soarele începe să stea mai mult pe bolta cerească.
La confruntarea aceasta iau parte și oamenii, iar vetrele satelor se transformă în adevărate scene de teatru, pe care se mișcă, într-un colindat ritual continuu și plin de rost, capra, ursul, căiuții și cetele de mascați care-i însoțesc. Acum este timpul măștilor confecționate în gospodării de meșteri pricepuți. Din lemn, din blană, din pene sau din țesături, mărgele și oglinzi, ele au diferite semnificații și acoperă capul sau trupul purtătorului, ferindu-l de ochii celorlalți. Luându-și o nouă personalitate, bărbații și flăcăii mascați își permit să se manifeste liber, fără constrângeri sociale: adoptă un limbaj trivial, iau în derâdere comportamentele din sat, satirizează consătenii, dar nimeni nu se supără și cu toții iau parte la spectacolul cel mai așteptat din an.
Prin jocurile lor, mascații biciuiesc moravurile rele, neajunsurile, dar încearcă în primul rând să atragă asupra comunității bunăstarea și belșugul. O dată curățat de tot ce a fost rău, satul va putea să întâmpine cu bucurie și cu speranță un nou ciclu de viață, mai bun, mai roditor.
Așadar, acum este timpul caprelor, al urșilor și al cetelor formate din moși, babe, draci, drăcoaice, miri, mirese, doctori, popi, ciobani și alte personaje, care stârnesc râsul atât prin înfățișarea lor, cât și prin „modul de exprimare”. Scria, pe pagina de Facebook a MȚR, Crenguța-Elena Turturică, muzeograf la Muzeul Național al Țăranului Român.
Sursa: Muzeul Național al Țăranului Român
Coperta „Cu obrăzare la Anul Nou, sat Târpești, județul Neamț”. Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR.
