Prim-ministrul desemnat are un discurs minimal, fără consistența pe care o presupune momentul politic și fără relevanță în raport cu așteptarea publică. În locul unui proiect clar de guvernare, reia aceleași direcții generale deja formulate la nivel prezidențial, devenite lozincarde și lipsite de consistență democratică, incapabile să mobilizeze societatea.
Această nominalizare, după prima reacție a prim-ministrului desemnat, este deocamdată fără relevanță. Nu se vede încă niciun element care să explice de ce această persoană și de ce acest mandat ar trebui să producă o schimbare reală în actul de guvernare.
Deja pare o nominalizare formală, lipsită de contur propriu. Se schimbă persoana propusă pentru conducerea Guvernului, dar nu se conturează o viziune distinctă asupra modului în care acesta ar urma să guverneze. Formalismul de la Externe pare astfel să se mute la Palatul Victoria: aceeași logică a reprezentării și a formulelor generale este transferată într-o funcție care presupune însă decizie politică, asumare și capacitate de acțiune internă.
Reformă, eficiență, reducerea cheltuielilor, responsabilitate, predictibilitate, modernizarea statului. Sunt obiective legitime, dar simplele enunțuri nu alcătuiesc un program. Mai mult, proeuropenismul și reforma au fost deja golite de conținut prin folosirea lor repetată ca formule politice, fără ca ele să mai producă automat încredere, direcție sau rezultate.
Iar reducerea europenității la Ucraina și Republica Moldova schimonosește însăși viața publică. Europa nu poate deveni, în discursul politic românesc, doar o succesiune de referințe la două state vecine și la războiul din regiune. Europenitatea României înseamnă instituții funcționale, stat de drept, economie competitivă, libertăți, responsabilitate publică, educație, administrație și capacitatea de a participa cu propriile interese la construcția europeană. Când toate acestea sunt înlocuite cu câteva teme devenite aproape obligatorii, proeuropenismul riscă să devină o etichetă fără conținut.
Un program presupune măsuri concrete, priorități, termene, resurse și rezultate verificabile. România nu mai poate fi guvernată prin cuvinte devenite etichete și nici printr-o europenitate redusă la teme de politică externă.
Aceasta este așteptarea reală a societății: să afle ce se schimbă efectiv în administrație, fiscalitate, cheltuirea banului public, investiții și funcționarea instituțiilor statului.
Dar pentru a acționa într-un asemenea moment este nevoie, în principiu, de un politician și de o credibilitate maximă. Nu este suficientă ocuparea formală a funcției de prim-ministru. Este nevoie de autoritate politică, de capacitatea de a construi majorități și de credibilitatea necesară pentru a impune măsuri care vor produce inevitabil rezistență.
Este imposibil ca, peste noapte, cineva numit să se impună într-un asemenea context. Autoritatea politică nu se transferă prin decret, iar credibilitatea nu se construiește prin simpla desemnare într-o funcție. Într-un sistem deja fragmentat și tensionat, un prim-ministru are nevoie de o legitimitate politică proprie pentru a putea cere, negocia și impune schimbări.
În raport cu ceea ce a fost prezentat până acum, prim-ministrul desemnat nu pare a fi persoana care să acopere așteptările unui asemenea mandat. Nu pentru că societatea ar aștepta un discurs spectaculos, ci pentru că un mandat de prim-ministru presupune o construcție politică și administrativă care să poată fi evaluată prin măsuri concrete.
Iar aici apare și problema președintelui Nicușor Dan. Implicarea sa directă în configurarea formulei politice devine greu de ignorat, cu atât mai mult cu cât persistă impresia că nu este încă recunoscută imposibilitatea unor formule politice care au depășit atât posibilitățile reale ale actualei clase politice, cât și compatibilitatea dintre obiectivele declarate și capacitatea instituțională de a le pune în aplicare.
Viața politică în actuala configurare a devenit deja o arenă a unei stabilități imposibil de creat. Se caută formule de echilibru într-un sistem în care tocmai compatibilitatea dintre forțele politice pare să fi ajuns la limită. Deja nu mai există capacitatea politică necesară pentru a genera un dialog real, iar fără dialog nu poate exista nici negociere, nici compromis și, în cele din urmă, nici stabilitate.
Nominalizarea unui prim-ministru desemnat nu rezolvă această contradicție dacă nu există și o construcție politică reală în spatele ei.
Această neasumare devine ea însăși o problemă. Când realitatea politică nu mai poate susține formulele propuse, soluția nu poate fi repetarea lor într-un discurs nou și printr-o altă nominalizare.
Iar șansele prim-ministrului desemnat de a se menține într-o asemenea construcție politică par să depindă tocmai de această standardizare a discursului: dacă rămâne la formule generale, fără o identitate programatică proprie, nominalizarea poate deveni rapid indistinctă de ceea ce există deja.
Mai mult, după prima apariție publică și după felul în care este configurată această formulă politică, mandatul pare deja expirat înainte de a începe. Nu printr-o decizie formală, ci prin lipsa unei perspective politice distincte și prin impresia că prim-ministrul desemnat intră într-un rol ale cărui limite au fost deja stabilite.
De aici rezultă întrebarea esențială: ce anume reprezintă această nominalizare dacă oferta politică se limitează la principii generale și la repetarea unor direcții deja enunțate?
Un prim-ministru desemnat trebuie să prezinte un proiect de guvernare, nu doar să reproducă un discurs politic existent. Trebuie să stabilească prioritățile Guvernului și să spună concret ce își asumă.
În absența acestui conținut, nominalizarea rămâne mai degrabă o etapă procedurală decât începutul unei guvernări cu identitate și obiective clar definite.
România nu mai așteaptă formule generale. Așteaptă decizii, măsuri și rezultate.
De aici și întrebarea care rămâne: avem un prim-ministru desemnat în misiune sau doar un prim-ministru desemnat în continuarea unui mandat care pare deja expirat?
