Fabian cel indian

Un Om, venit de departe, pentru un salariu modest care i-a făcut pe mulți români să renunțe și să plece la rândul lor în pribegie, salvează o fetiță riscându-și viața. Putea fi orice, nepalez, moldovean, român, este indian, dar înainte de toate Om. A salvat o viață, poate două și a predat o lecție de omenie celor de pe malul lacului din parcul „Romanescu” din Craiova.

Cei care au citit știrea pe rețelele sociale sau au auzit-o la televizor au lăcrimat discret. Și deocamdată, atât. Fabian, personajul central din romanul „Fabian. Povestea unui moralist” (Fabian. Die Geschichte eines Moralisten, 1931) de Erich Kästner, moare înecat într-o situație similară. Aflat pe malul unui râu, când un copil cade în apă, Fabian se aruncă instinctiv să-l salveze deși nu știe să înoate. Fabian se îneacă, copilul este salvat de alții. Moartea lui nu este întâmplătoare. Observator lucid și moralist într-o societate decadentă, cea a Republicii de la Weimar, Fabian moare exact atunci când trece de la vorbe la fapte. O constatare amară, cel care încearcă să facă bine plătește de multe ori cu viața.

Trecem adesea pe lângă ei, ca pe lângă niște extratereștri inofensivi. Mai mici, mai negricioși, cu câte o cutie colorată în spate, pedalând pe orice vreme, fie cald, fie ploaie, fie frig, sunt nelipsiți în peisajul urban. Pe unii nu-i vedem, sunt cocoțați pe schele sau ascunși prin bucătăriile restaurantelor. Tăcuți, modești, politicoși. Nu-i băgăm în seamă, nu-i observăm, pentru că, nu-i așa, ei vin, muncesc pentru câțiva lei și apoi pleacă, înapoi pe culmile Nepalului, în misterioasa Sri Lanka sau în neantul Indiei. Unul dintre ei, indianul Vipan Kuman, a reușit să ne readucă în inimă și în colțul ochilor, sentimentul uman al solidarității. Nu trebuie să fii pușcaș marin ca să te lauzi că nu lași pe nimeni în urmă. Nu trebuie să te inspiri din filme sau din cărți, căci la noi realitatea bate filmul. „No men left behind” spune pușcașul marin, dar noi ii lăsăm „în urmă”, în fiecare zi, pe cei care mor de frig în casele neincălzite.

Pe oamenii străzii cărora, ca să nu inghețe, le dăm voie să se adăpostească în…spitale. Pe cei care, cu banii împuținați de niște impostori erijați în guvernanți, taie de pe lista de cumpărături medicamentele și mor încet măcinați de boli. Stăm pe malul lacului cu telefonul în mâna, astepând ca alții să ne dea impresia că încă suntem oameni. Când douăzeci de mii au ieșit în stradă, pe frig, ca să-i aducă aminte lui Bolojan că a eșuat ca prim ministru, dar mai ales ca om, cei „de pe mal” i-au trimis la Moscova. Televiziunile au tăcut, pentru că ele vorbesc doar „pe bani”, iar cei mai mulți au fost empatici doar din spatele tastaturii sau de lângă sobă. Murim încet ca oameni, pentru că așteptăm ca un copil să cadă în apă. Murim împreună cu semenii care se sting ca niște lumânări de nevoi și boli, resemnați în fața sorții. Murim neputincioși într-o societate coruptă și indiferentă deși, din carte, Fabian sau din lacul înghețat, Vipan Kumar, ne luminează calea cu omenia lor. Ce ne ține să nu sărim în apa înghețată ? Frică de moarte sau omenia anchilozată ?