În decembrie 1914, din tranșeele înghețate ale Primului Război Mondial, dușmani de moarte – germani și britanici – au ieșit la suprafață fără arme. Printre cadavre, sârme ghimpate și pământ sfâșiat de obuze, soldații au colindat împreună, au împărțit vinul, ciocolata și mingea de fotbal. O pace scurtă, dar reală. O pace făcută de oameni, nu de guverne. O pace născută din credință și din decența umană, la nașterea Domnului.
Un secol mai târziu, noi – bine adăpostiți, fără tranșee, fără noroi, fără gloanțe deasupra capului – nu suntem în stare nici măcar să ne suportăm unii pe alții în luna în care pretindem că-l așteptăm pe Hristos.
Mergem la mormântul lui Arsenie Boca cu fețe cernite și cu haine bune. Cei importanți stau sub copertine. Ceilalți iau ploaia în cap. Apoi dăm fuga la Alba Iulia, unde huiduim în grup, la ordin. Nu mai contează motivul. Contează doar zgomotul. Să se audă ura.
Ne înghesuim în noua catedrală, stăm ore în frig pentru a săruta icoane și moaște, iar două zile mai târziu urlăm, fluierăm, insultăm în stânga și în dreapta, în funcție de ce candidat susținem. Din smerenia de ieri nu mai rămâne nimic. Zero !
Iar Dumnezeu – dacă ne-ar privi cu răbdare – ar ști exact că facem ce El ne-a spus să nu facem.
E decembrie, dar nu decembrie al păcii. Ci al beculețelor care țin loc de credință, al sarmalelor care țin loc de reflecție, al urii care ține loc de orice responsabilitate. Terminăm de împodobit bradul, punem scena Nașterii în mijlocul orașului și apoi alergăm la taste să mai zdrobim un adversar, să mai jignim un necunoscut, să mai câștigăm o mică bătălie în războiul prostiei.
În 1914, când adevărata apocalipsă căzuse peste lume, soldații au lăsat armele jos. Astăzi, în pace și confort, noi ridicăm arme noi: răutatea, disprețul, minciuna, fariseismul și ura.
Nu cred că am învățat ceva din noaptea aceea în care sângele a fost înlocuit cu vin, gloanțele cu ciocolată și ghiuleaua tunului cu mingea de fotbal.
Mai pâlpâie, pe ici, pe colo, o scânteie de speranță că românii ar putea înțelege cândva diferența dintre credință și ipocrizie. Că bunătatea, altruismul și cinstea pot fi reale, nu doar afișe electorale ale moralității.
Dar dacă și scânteia asta se stinge, atunci da: suntem pierduți.
