File de istorie. Discuții cu Corneliu Coposu despre istoria Partidului Național-Țărănesc

Corneliu Coposu a devenit un om politic cunoscut  abia după 22 decembrie 1989, în calitatea sa de președinte al Partidului Național-Țărănesc Creștin-Democrat și de lider al opoziției față de  Frontul Salvării Naționale  aflat la putere.  Mulți intelectuali, care nici măcar nu auziseră de Corneliu Coposu, s-au agățat de pulpana lui pentru a face o carieră politică, prezentându-se ca vechi luptători împotriva dictaturii  și vajnici promotori ai  democrației. Unii  au reușit, ocupând importante funcții, de la Președinție la Guvern și Parlament, cu consecințe pe care le vedem și le simțim cu toții. 

Îl știam pe Corneliu Coposu din cercetările mele privind istoria  românilor și îndeosebi activitatea lui Iuliu Maniu al cărui colaborator apropiat a fost. În iunie 1981 studiam la Biblioteca Academiei  Române  și într-o pauză m‑a abordat  Octavian Ghibu, care mi‑a spus că este  fiul lui Onisifor Ghibu, ardelean  care a desfăşurat o bogată activitate culturală şi politică în Basarabia, contribuind la unirea acesteia cu România la 27 martie 1918, iar după 1919 a fost profesor la Universitatea din Cluj. M-a întrebat la ce lucrez  și i‑am spus că definitivez o carte despre istoria PNŢ. I-am menționat că am discutat și cu câțiva național-țărăniști, între care  Zaharia Boilă, nepotul lui Iuliu Maniu. Mi-a spus că dânsul este prieten cu Nicolae Carandino și cu Corneliu Coposu, care ar putea să-mi ofere informații utile. Mi-a propus să-i întâlnesc la dânsul acasă, pe strada Hristo Botev, în zona Piaţa Rosetti, în ziua de 14 iunie 1981.

M‑am prezentat în ziua şi la ora stabilite. Octavian Ghibu a dat telefon lui Nicolae Carandino şi lui Corneliu Coposu, invitându‑i să‑i facă o vizită. Nicolae Carandino, care locuia în acelaşi bloc, cu un etaj mai sus, a coborât imediat. Ştiam că acesta fusese directorul ziarului „Dreptatea”, organul  central al PNȚ, a fost arestat împreună cu soţia sa, actrița Lilly Carandino, în iulie 1947, fiind implicat în „fuga de la Tămădău” şi condamnat la 6 ani temniţă grea sub acuzaţia că a urmărit, la sugestia lui Iuliu Maniu, să plece din ţară împreună cu Ion Mihalache şi alţi fruntaşi naţional‑ţărănişti, pentru a forma un „guvern în exil”. Era un bărbat de statură medie, chel, corpolent, cu ochi albaştri iscoditori. I‑am spus că am scris o istorie a PNŢ şi îl rog să citească manuscrisul şi să facă observaţii. M‑a refuzat scurt: „Domnule, regimul nu‑ţi va da voie să scrii o istorie a PNŢ!” Dânsul putea să‑mi povestească despre viaţa culturală de până în 1947. A fost cronicar teatral şi m‑a invitat în apartamentul său, precizându-mi că pe ușă scrie: „Familia Trâmbiţoni”. L‑am vizitat de câteva ori, mi‑a precizat că nu vrea să discutăm despre activitatea sa politică. Dânsul povestea frumos, ştia o mulţime de cancanuri, dar din păcate eu nu aveam timp să‑l ascult pe îndelete. 

După vreo 15 minute a apărut Corneliu Coposu: un domn înalt (cam 1,85 m), foarte slab, cu ochi albaştri şi părul alb cu cărare într‑o parte. S‑a declarat bucuros că un tânăr „crescut sub alt regim” s‑a încumetat să scrie o istorie a PNŢ. A ascultat intervenţiile mele la emisiunea de radio Memoria pămân­tului românesc şi i‑au plăcut. Mi‑a precizat că nu urmăreşte televiziunea, pentru că „nu este frecventabilă”. Am convenit să‑i aduc lucrarea pe capitole la dânsul aca­să, în strada Mămulari, nr. 19. 

M‑a primit cu amabilitate şi m‑a întrebat dacă beau cafea, pre­cizându‑mi că dânsul are cafea naturală, nu nechezol din comerţ. Una dintre surorile sale, împreună cu care locuia, ne‑a adus la amândoi câte o cafea. Cormeliu Coposu a aprins o ţigară dintr‑un pachet de Kent, care nu se găsea la liber, ci doar la shop (magazin special, unde marfa se vindea pe valută). Mi‑a spus că primeşte colete de la „prietenii” săi din străinătate.

De la bun încept mi-a precizat că dânsul se afla „în grija tovarăşului Dumitru”, un ofiţer care‑l vizitează după orice întâlnire cu o persoană necunoscută, iar odată pe lună îi cere să părăsească locuinţa timp de o jumătate de zi, pentru „percheziţia obişnuită”. A apreciat că „tovarăşul Dumitru” este un om cumsecade, îşi îndeplineşte meseria. Mi‑a făcut aceste precizări pentru că mă va suna imediat ce voi ajunge acasă (i‑a dat numărul meu de telefon) şi‑mi va fixa o întâlnire: să o accept şi să spun exact ce am discutat. Într‑adevăr, abia ajuns acasă am fost sunat şi am auzit: „Dumitru la telefon. Vă propun să ne întâlnim mâine în staţia Kogălniceanu, la 9,30; voi avea pălărie de culoare închisă şi un fâş albastru pe mâna stângă”. Ştiind despre ce era vorba, m‑am declarat de acord. M‑a recunoscut imediat şi m‑a invitat să „facem câţi­va paşi”. Am trecut pe lângă Liceul „Gheorghe Lazăr” şi am intrat în Cişmigiu, mergând agale, timp în care i‑am relatat discuţia mea cu Corneliu Coposu, precizându‑i că nu am discutat despre politica actuală, ci numai privind istoria PNŢ. Când am ajuns în cealaltă parte a parcului, la Conservator, „tovarăşul Dumitru” mi‑a mulţumit „pentru sinceritate”, m‑a salutat şi a plecat. Nu m-a mai căutat. Unii adversari politici l‑au acuzat pe Coposu că a fost informator al Securităţii şi au publicat mai multe note semnate de acesta. În realitate, Coposu, după ce a făcut 17 ani de închisoare, era supravegheat în permanenţă, ne­beneficiind de drepturile constituţionale de a se întâlni şi discuta liber, de a‑şi exprima opiniile. Trebuia să scrie note după fiecare întâlnire.

La sugestia sa am convenit să ne întâlnim în fiecare zi de joi, de la ora 17,00. Să-i aduc câte un capitol, pe care dânsul îl va citi și va  scrie observaţiile pe care să le discutam. La prima întâlnire i-am vorbit despre lucrarea mea, care avea circa 800 de pagini bătute la mașină; am oferit-o spre publicare Editurii Științifice și Enciclopedice,  am lucrat cu redactorul de carte  Alexandru Stănciulescu, după care directorul Mircea Mâciu a trimis-o la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, iar de acolo la Academia de Științe Sociale și Politice. Apoi a intrat pe circuitul aprobării la Secția Propagandă a CC al PCR. Am primit referate pozitive de la   Institutul de Istorie „N. Iorga”, Academia de Partid „Ștefan Gheorghiu”, Institutul de Științe Sociale și Politice care  conțin și o seamă de observații la rezolvarea cărora lucrez în acest moment. 

Coposu a afirmat că drumul era lung și îmi trebuie multă tenacitate pentru a  vedea cartea publicată. Există și riscul să nu fie aprobată. L-am asigurat că sunt hotărât să „lupt” pentru a-mi lega numele de prima istorie a unui partid politic din România publicată după 23 august 1944. 

L-am rugat să-mi spună  dacă știe unde se află arhiva PNȚ pe care nu am găsit-o  și mi-ar fi de mare folos. Mi‑a spus că s‑a ocupat personal de această arhivă şi a trimis, în 1945‑1947, mul­te documente lui Constantin Vişoianu, refugiat în SUA. În 1980, Alexandru Şi­perco, membru al Comitetului Olimpic Internaţional, l‑a rugat să‑i dea o scrisoare către Vişoianu pentru a‑i pune la dispoziţie documentele respective. Coposu i-a scris lui Vișoianu, dar acesta i‑a spus lui Șiperco că le‑a depus în SUA, la Pentagon. Peste câteva luni Șiperco i-a transmis lui Coposu că a fost la Penta­gon, unde a fost apostrofat că el, un „vechi comunist”, avea îndrăzneala să so­li­cite documente salvate de la distrugerea lor de către ocupantul sovietic. Așadar, nici o speranță de a studia arhiva PNȚ.

L‑am vizitat pe Coposu acasă la dânsul  timp de trei luni (septembrie, octombrie, noiembrie 1981). Îi aduceam câte un capitol, pe care dânsul îl citea și făcea observații.  Cu cele mai multe eram de acord, cu altele nu. Fiind „manist”, Coposu nu‑i prea agrea pe ţărănişti, mai ales pe Ion Mihalache, care a acceptat să devină con­silier regal sub Carol al II‑lea, şi pe Armand Călinescu, deoarece a părăsit PNȚ punându‑se în slujba regelui, care l‑a numit preşedintele Consiliului de Miniştri. Despre Constantin Argetoianu (citasem memo­riile acestuia aflate  în Arhiva CC al PCR) mi-a spus că „era un cinic, dublat de o lipsă eclatantă de onestita­te”. Considera că Maniu nu era vinovat de excluderea lui C. Stere din PNŢ în 1930 – a fost voinţa liderului basarabean. Mi‑a dat multe detalii privind negocierea armistiţiului cu Aliaţii în lunile martie‑iunie 1944, dânsul fiind cel care trans­mi­tea şi primea, prin Camil Demetrescu, şeful Serviciului Cifru din cadrul Mi­nis­terului de Externe, mesajele lui Iuliu Maniu către Barbu Ştirbey, aflat la Cairo. 

De la Corneliu Coposu am aflat că „fuga de la Tămădău”, care a stat la baza dizolvării PNŢ, a fost o făcătură. La o jumătate de an după alegerile din 19 noiembrie 1946, „câştigate prin fraudă de comunişti”, Iuliu Maniu s‑a deplasat îm­pre­ună cu dânsul [Coposu] la Dobreşti (judeţul Argeş), unde locuia Ion Miha­la­che, şi i‑a propus să plece în Occident, pentru a informa guvernele respective despre situaţia din România, ocupată de sovietici. Mihalache – care nu a putut can­dida în alegerile parlamentare, fiind acuzat că a luptat ca voluntar în războiul împotriva URSS – „nici n‑a vrut să audă”. Peste câteva săptămâni, Mihalache a apărut la sediul PNŢ din Bucureşti, zicând că a fost adus cu o maşină a Siguranţei pentru ca a doua zi să dea o declaraţie în faţa justiţiei. Maniu, crezând că Mihalache a acceptat să plece în Occident, i‑a spus că „planul” se pune în mişcare. Mihalache n‑a avut încotro şi a fost de acord, astfel că, în dimineaţa zilei următoare, 24 iulie 1947, împreună ca alţi câţiva fruntaşi ai PNŢ, s‑a deplasat cu maşina la islazul de lângă comuna Tămădău, pentru a se urca în avionul care‑i aştepta, cu motoarele pornite. Când s‑au apropiat de avion, din lanul de porumb aflat în preajmă, au ieşit vreo zece securişti, cu pistoalele în mână, care i‑a somat să se predea. Mihalache şi ceilalţi au fost arestaţi, după care s‑a declanşat o vastă campanie împotriva PNŢ – „trădător de ţară”, „pus în slujba imperialismului” etc. etc. Pe acest fond, PNŢ a fost dizolvat la 29 iulie, iar liderilor săi li s‑a intentat un „monstruos” proces.

După ce a citit întreaga lucrare, am primit observaţiile cu titlul Note făcute de Corneliu Coposu pe marginea capitolului (indica titlul şi numărul de pagini). Textul era scris la maşină pe foiţă subțire.  Erau multe elemente concrete, de detaliu, precum şi comentarii. Observaţiile priveau mai ales probleme privind viaţa internă a PNŢ. Notele (de fapt referatul) lui Coposu se încheiau cu „concluziile generale”, extrem de laudative: „Lucrarea este perfect documentată… autorul este obiectiv… a realizat o excelentă sinteză” etc. etc. Notele au fost găsite de Marin Pop în Arhiva CNSAS şi publicate în 2014 în Monografia familiei Coposu. Între Istorie şi Memorie, precum şi în revista Caiete Silvane din 13 august 2014.

Cartea Din viaţa politică a României (1926‑1947). Studiu critic privind istoria Partidului Naţional‑Ţărănesc a fost tipărită la Întreprinderea Poligrafică „13 decembrie 1918” din Bucureşti şi a apărut la mijlocul lunii octombrie 1983, având 552 pagini. S‑au tras 28.500 exemplare. Am primit 30 de exemplare drept de autor, din care am trimis cu dedicaţie mai multor colegi, precum şi lui Corneliu Coposu. În ziua de 16 noiembrie 1983 am primit drept de autor 66.475 lei. Cartea s‑a vândut „ca pâinea caldă”, iar editura a trebuit să tragă un nou tiraj. 

Ecoul a fost extraordinar. S‑au publicat zeci de note şi recenzii, toate laudative. După 1989 am aflat că în Arhiva CNSAS erau mai multe documente  în  care se scria despre „satisfacţia” unor vechi naţional‑ţă­ră­nişti pentru apariţia cărţii mele pe care au comentat‑o favorabil, ca o tendinţă de recunoaştere a rolului istoric al PNŢ. Într‑o informare de sinteză se menţiona: „o adevărată efervescenţă în rândul naţional‑ţărăniştilor a produs apariţia căr­ţii reputatului istoric Ioan Scurtu referitoare la istoria Partidului Naţional-Ţărănesc în anul 1983. În timpul documentării, istoricul a fost ajutat de către Corneliu Coposu, motiv pentru care i‑a oferit cartea cu dedicaţie şi i‑a mulţumit pentru informaţiile inedite pe care i le‑a acordat (…) Discutând cu prietenul său Ion Diaconescu [viitor preşedinte al PNŢ‑CD] a declarat că este «cea mai curajoasă carte de acest gen pe care a citit‑o», considerând că la momentul respectiv «nu se putea scrie mai mult»” (Marian Pop, Corneliu Coposu către istoricul Ioan Scurtu, în „Caiete Silvane”, Sălaj, 2014).

Am avut surpriza ca într‑o zi să mă caute la Facultatea de Istorie Cicerone Ioaniţoiu, fruntaş naţional‑ţărănist, căruia în 1979, după 15 ani de închisoare, i s‑a permis să emigreze în Franţa. Mi‑a spus că se afla într‑o scurtă vizită în ţară, s‑a întâlnit cu Corneliu Coposu, care i‑a recomandat să cumpere cartea despre istoria PNŢ şi să ia legătura cu mine. A citit‑o şi a rămas impresionat. Nu credea să vadă o asemenea carte care „face dreptate” celor care au suferit. Mi‑a oferit trei seturi a trei volume din cartea sa Morminte fără cruce, care conţinea biografii ale foştilor lideri politici care au murit în închisoare. M‑a rugat să depun câte un set la Biblioteca Academiei şi la Biblioteca Facultăţii de Istorie, iar unul să‑l opresc pentru mine. M‑am conformat şi cred că a fost prima carte intrată în fon­dul bibliotecilor din România cu acest conţinut.

Am trăit mari emoţii când am ascultat la postul de radio Europa Liberă o elogioasă şi amplă prezentare a cărţii mele făcută de Vlad Georgescu, directorul Redacţiei în limba română (care mă cunoştea din vremea când era cercetător la Institutul de Studii Sud‑Est Europene). Emisiunea a fost anunţată cu o săptămână înainte, ast­fel că mulţi români şi‑au făcut timp să o asculte. I‑a consacrat trei episoade, în zilele de 8, 9 şi 12 februarie 1984, de la 23,10, care se reluau de la 11,00 în zilele următoare. A apreciat că am scris „o carte documentată, valoroasă, fără epitete şi caracterizări dogmatice”; am „expediat” perioada 1944-1947 lăsând să se înţeleagă că nu am putut scrie obiectiv despre acei ani. A mai afirmat că, citind cartea profesorului Scurtu, românii vor reflecta la faptul că ar trebui să fie şi în România mai multe partide, ca în Polonia şi Ungaria, unde există un regim similar. A comparat cartea mea cu cea publicată de Mihai Fătu, intitulată Sfârşit fără glorie. Partidul Naţional‑Ţărănesc (Maniu) şi Partidul Naţional-Liberal (Brătianu) în anii 1944‑1947, despre care a spus că nu era o lucrare ştiinţifică, ci una de propagandă.

M‑am întâlnit întâmplător pe stradă cu Nicolae Carandino, care foarte ve­sel m‑a întrebat: „Ştiţi unde am fost zilele trecute?” I‑am spus că nu am de unde să ştiu. „La Brăila, oraşul meu de baştină, unde am vorbit la librăria din centru despre cartea dumneavoastră privind istoria Partidului Naţional‑Ţărănesc”. Am rămas perplex: „Tocmai dumneavoastră care mi‑aţi spus că nu voi reuşi niciodată să scriu o astfel de carte?” A replicat: „Ei, tinere, m‑am înşelat, dar te felicit din inimă!”

După cinci luni de la apariţia cărţii, în seara zilei de sâmbătă, 10 martie 1984, mi‑a dat telefon redactorul Alexandru Stănciulescu; era foarte alarmat, zicând că trebuie neapărat să ne întâlnim. Ne-am întâlnit peste vreo oră  în stația de troleibuz  de lângă blocul în care locuiam. A venit împreună cu redactorul șef Nicolae Nicolescu și mi-a că directorul Mircea Mâciu a primit de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste o reclamaţie despre cartea mea şi răspunsul trebuie trimis până luni, 12 martie, ora 8,00. Era o vreme mizerabilă, lapoviţă şi ninsoare;  i‑am invitat să vorbim la mine acasă, dar au refuzat; le‑am propus să mergem la restaurantul de alături, dar nu au acceptat, zicând că s‑ar putea să fie urmăriţi. Mi‑au lăsat o copie de pe reclamaţie, rugându‑mă să pregătesc un răspuns şi să ne vedem a doua zi dimineaţă la editură. 

Am lucrat la răspuns până noaptea târziu. Am luat paragraf cu paragraf şi am replicat prin citate din carte. Deoarece principala acuzaţie era că l‑am reabilitat pe Iuliu Maniu, am scos citate întregi din volum, din care rezulta că acesta a fost prezentat corect, cu bune şi cu rele. A doua zi, duminică, pe la ora 10,00, am ajuns la editură, unde mă aşteptau Stănciulescu şi  Nicolescu. Le‑am prezentat cele 12 pagini de răspuns, împreună cu un exemplar din carte în care am marcat paginile din care am scos respectivele aprecieri, inclusiv cu sursele. Am lăsat să se înţeleagă că cei care mă acuzau nu cunoşteau documentele şi erau rău intenţionaţi. În timp ce finisam răs­punsul, a venit directorul Mircea Mâciu, care l‑a citit şi a fost mulţumit.  

          Am aflat că în acea zi de duminică răspunsul a fost bătut la maşină şi luni la prima oră a fost trimis la Consiliul Culturii şi de acolo a ajuns la Secţia Propagan­dă a CC al PCR. Peste câteva zile, directorul m‑a invitat la editură, spu­nân­du‑mi că a fost chemat de Petru Enache, secretar al CC al PCR, care a citit răspunsul şi a fost mulțumit. Mâciu era optimist şi mi‑a propus să scriu şi istoria Partidului Naţional-Liberal. Nu i‑am promis. 

În seara zilei de 20 martie mi‑a dat telefon Ion Bulei, cercetător la Institutul de Studii Istorice şi Social‑Politice, care mi‑a spus că a fost criticat în adunarea generală de partid pentru că a publicat o recenzie pozitivă despre cartea mea. Cel mai dur a fost Gheorghe Zaharia, directorul adjunct. Pe de altă parte, Bulei era bucuros că m‑a lăudat „autenticul cărturar” Zigu Ornea, care a scris frumos şi meritat despre cartea lui Ioan Scurtu. 

Din 1979 lucram la Ministerul Educației și Învățământului ocupând postul de inspector general la Direcția Științe Sociale. În ziua de 30 martie 1984 m‑a chemat ministrul Ion Teoreanu, dar nu pentru o problemă de serviciu, ci pentru a-mi spune că îi place istoria (dânsul era profesor la Institutul Politehnic din București), a „auzit” de cartea mea despre istoria Partidului Național-Țărănesc și a văzut‑o la expoziţia „Cele mai bune cărţi publicate în 1983”, organizată de Comitetul Municipal de partid. Am înţeles aluzia şi i‑am oferit‑o în ziua următoare cu dedicaţie. Peste o săptămână l-a rugat pe  directorul adjunct Gheorghe P. Apostol să-mi transmită aprecierea sa: „Lucrarea este o mare realizare istoriografică”. Nu ştiam ce să mai cred (Ion Teo­reanu era membru al CC al PCR).

1. NB. În ziua de  23 decembrie 1989, Corneliu Coposu m-a sunat, bucuros că a fost înlăturată dictatura și m-a anunțat că  Partidul Național-Țărănesc  „reintră în legalitate”; speră să „reluăm colaborarea noastră”. L-am feliciat și i-am urat succes. Nu am  zis nimic despre colaborare, deoarce eram decis să mă dedic activității didactice și științifice, fără a mă implica în politică.

La începutul lunii ianuarie 1990, am participat la adunarea generală a cadrelor didactice de la Facultatea de Istorie a Universității București, care s-a desfășurat într-o atmosferă de mare tensiune, cu contestări și acuze reciproce.  O doamnă lector a declarat, pe un ton ferm,  că „tot ce s-a scris până acum este  fals și trebuie să o luăm de la zero”. I-am replicat: „Să o ia de la zero cei care sunt la zero. Cei care au reușit să publice până acum o vor face în continuare”. Doamna, care nu avea nici o carte publicată, a fost aleasă decan și  promovată la gradul didactic de profesor universitar, sărind peste  cel de conferențiar. S-a implicat în activitatea Convenției Democrate inițiată de Corneliu Coposu și a  ajuns consilier prezidențal.

În 1994 am publicat la Editura Enciclopedică – redactor fiind tot Alexandru Stănciulescu, director Marcel Popa –  ediţia a doua a cărţi despre care am discutat cu „seniorul” în 1981, dându-i titlul real: Istoria Partidului Naţional‑Ţărănesc.

Prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu